Noaptea, tarziu…

E incredibil cat de mica devine lumea cand se intampla o tragedie. Toata nenorocirea aia care era departe si n-avea cum sa te atinga se strecoara usor pe langa tine, iti intra pe sub maneca hainei, coboara pe sira spinarii si te ingheata. E de ajuns ca sa stii ca nu esti niciodata prea departe pentru a fi atins.

Cand tati lucra inca la mina imi devenise un fel de rugaciune-reflex sa-mi spun ca nu o sa pateasca nimic, niciodata. Mi-amintesc si-acum radioul vechi de la tara, o stire despre un accident de munca si un plans insensibil la toate argumentele logice ale bunicii. Mi-amintesc telefoanele noaptea tarziu si masina plecand din parcare cand erau acumulari de metan. Si somnul de dupa, care nu mai era somn…

Au murit cativa oameni in accidentul de la Petrila pe care ii cunosc. Ii cunosc asa cum in Petrosani, toata lumea cunoaste pe toata lumea, chiar daca nu se cunosc, de fapt. Nu pot sa ma uit la televizor fara sa simt ca ma apuca frigul. Ma simt acolo, acasa, asteptand sa aud un nume, asteptand sa nu aiba nicio legatura cu mine, nicio legatura cu cineva care are legatura cu mine, nicio legatura… Nu exista asa ceva …

Spun in gand cuvintele care se spun, de obicei, acum. In acelasi gand, ma fac sa nu-mi mai fie frig. Telefonul ala n-o sa mai sune niciodata noaptea, tarziu…

Material rugos

Cand am vazut prima oara o babuta imprastiata in pasaj la Universitate, am dat vina pe inghesuiala si m-am gandit ca saraca sigur n-o fi vazut un inceput de treapta, un inceput de groapa sau orice alt inceput din multele inceputuri pe care le vedem in fiecare zi, de-o vreme incoace, de cand se tot lucreaza la pasaj.

Intr-o grabita spre casa zi de toamna, ieseam de la facultate si ma duceam sa iau metroul. Mersul meu hotarat avea senzatia ca ii cam fug pasii de sub picioare, sau picioarele de sub pasi, sau ceva de sub altceva sau ce naiba aluneca in halul asta??? Pana sa ma dezmeticesc eu de ce nu pot face pasi mari si repezi, o carare stralucitoare se deschide in fata mea. Cum? Chestia asta stralucitoare e de calcat pe ea? E de mers pe ea? E de tinut echilibrul pe ea? Dar straluceste ca oglinda. Sunt prea onorata. Nimeni n-a mai facut pana acum ceva atat de ..stralucitor pentru talpile mele. Daca nu stiu sa merg pe chestia asta? Nu, nu…multumesc sincer, dar talpile mele sunt prea putin rafinate cand vine vorba de asa ceva. Niste taranci, stiu. Ma multumesc cu ceva mai…aspru, asa… Cum adica nu m-a intrebat nimeni? Cum adica nici n-o sa ma intrebe? Cum adica ati pus peste tot???

Trec in fiecare zi prin pasajul de la Universitate. In fata mea, in stanga si in dreapta mea, in spatele meu aud oameni injurandu-i pe ‘astia’, care astia la ce s-au gandit cand au pus tampenia asta pe jos? Le zambesc. E bine sa ma apropii de ei. Cand o sa ma imprastii, oamenii astia o sa ma ajute sa ma ridic. Sau macar n-o sa calce pe mine pana ma adun. Pasajul asta, va spun eu, o sa scoata la iveala simtul civic pe care nu (stiam ca)-l avem , pasajul asta o sa nasca o generatie de eroi care o sa lupte trup, incaltari si suflet pentru ca generatiile urmatoare sa poata calca pe-o chestie aspra/asprita si nestralucitoare. Si, sa nu uitam, pasajul asta o sa dea o cu totul alta dimensiune mersului pe tocuri. Sau o cu totul alta suprafata. Eu, una, ma vad acoperind o arie mai mare cand o sa merg pe tocuri prin pasaj. Si ce? O acopar, ma ridic si merg mai departe. Pasajul e pentru oameni puternici.

Zicea aici ca pardoseala o sa fie dintr-un material rugos. Ori s-au razgandit intre timp, ori nu era aia pardoseala pe care merg eu si restul lumii. Mai zice ca materialul va fi dispus in asa fel incat sa nu existe accidente pe timp de ploaie. Serios? Adica alea 2-3 bucati de material rugos din marea de straluceala ma protejeaza pe mine de accidente pe timp de ploaie? I feel so much safer. Era sa ma imprastii de cateva ori, dar era soare afara, ce-i drept. Vin ploile, vine iarna. O sa fie bine. Materialul rugos vegheaza…

Incuiata

M-am trezit si-am adormit si m-am trezit in prima zi a saptamanii in care nu trebuie sa ajung niciunde, cu un sentiment ca n-o sa vreau sa fac nimic astazi, decat sa modific in alte forme de relief muntii de tot felul din casa noastra: munti de cursuri, munti de carti, munti de haine, munti de haine murdare. Dupa ce am ajuns la niste campii acceptabile, le-am lasat pe fete sa plece in oras, cu promisiunea ca vin si eu mai tarziu. Dar acolo, in adancurile cele mai adanci, n-aveam deloc chef sa ma urnesc.

Totusi, s-a dus o lupta intre mine, mine, mine si MINE (MINE a lipsit de data asta, de-aia nu va iese la numaratoare) si nu stiu cine a castigat, ca e derutant cu atatea ‘mine’, dar cica s-a hotarat sa ma urnesc, sa imbrac cel putin o chestie pe care n-am imbracat-o de mult, sa stau mai mult in fata oglinzii decat de obicei, sa ascult Mattafix in timp ce fac toate astea.

Mai mult, m-am hotarat sa-mi induc o stare de bine, ca doar e weekend, ce Alice a lui-a mea  (Alice = pana de chitara, asa o cheama pe ea, asa scrie pe ea). N-am avut prea mult de lucru; a cam venit de la sine, ceea ce imi facea si mai mare cheful de iesit si molipsit pe cineva. Pana sa trec la punctul culminant trebuie sa mai introduc un personaj, desi eu, eu, eu si EU ne simtim suficient de bine incat sa nu avem nevoie de el, dar de dragul povestii… Usa noastra maro care scartaie urat si se blocheaza daca o incui de doua ori. Din motive care urmeaza sa fie elucidate, fetele au incuiat-o azi de doua ori.

Si iata-ma pe mine, cu starea mea buna si cu o esarfa mare si calduroasa in jurul gatului cum rasucesc si ras-rasucesc cheia  si trag de usa si o bruschez si o rog sa fie o usa simpatica si ea nu vrea si se face cald si afara, si in jur, si in mine, si treceau minutele ca in basm si ..nimic. M-am si m-am si m-am luptat cu ea ani intregi. Nimic. Am inceput sa rad singura, sa ma conving ca oricum nu vrusesem eu sa ies din casa in the first place, m-am schimbat repede, ca sa nu ma dau de gol ca, de fapt, incepusem sa vreau sa ies din casa. Am petrecut o frumoasa sambata seara incuiata, departe de prieteni si de cei dragi, comunicandu-le suferinta mea si cerandu-le sa-mi impartasesca ce se intampla dincolo, afara, in lume, in spatele vizorului.

Si sunt acum ca niciodata fetele care se chinuie sa deschida usa, din exterior. Va las, ma duc sa-mi iau scaunul de la bar, sa mi-l pun in fata usii si sa ma uit pe vizor la suferinta lor. Deh, asa se distreaza sambata seara incuiatii.