Şi s-a dus…

5 luni din viaţa noastră, trecute în 3 zile. 3 zile care păreau să nu se mai termine, e drept, dar tot 3 zile rămân. Creşte inima în noi când citim evaluările din partea invitaţilor, când Şerban Ciuşcă spune jos pălăria pentru organizare, când toţi oamenii ăştia tari cu care am avut de-atâtea ori emoţii, vorbind la telefon, spun că nu au văzut nicio diferenţă între evenimentul organizat de noi şi altele, organizate de profesionişti.  Noi am văzut:)) …but hey, nu s-a văzut.

La sfârşit de eveniment în care mi-am lăsat juma’ de suflet, mi-e dor de toate mail-urile şi mapele şi telefoanele şi crizele şi greşelile şi şedinţele şi listele de to do şi de senzaţia că fac ceva în care cred. Şi mi-e dor de echipă şi de râs şi de mâncat împreună şi de bucurat şi-njurat împreună şi cumpărături şi Mona m-a învăţat să fac peşte la cuptor şi de glume de şantier şi bricheta şi eu nu înjur şi cafea şi dimineaţa la sediu şi mai e o saptămână şi …s-a dus.

Şi de râsul de după eveniment, citind nişte fişe de evaluare, în care minusurile evenimentului sunt:

normarea defectuoasă a produselor de panificaţie

gestionarea necorespunzătoare a pauzelor din punct de vedere culinar

(câtă delicateţe îţi trebuie să spui mâncare puţină :)) )

arestarea lui Becali şi vremea de afară

(se rezolvă, la anu’ o să ne asigurăm să nu se mai repete o asemenea greşeală..)

Şi s-a dus Congresul…

Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare

CNSC are cinci ediţii în spate şi se pregăteşte de una care va fi absolut fabuloasă, pentru că e organizat de o echipă fabuloasă, are numai invitaţi fabuloşi şi este motivul principal pentru care am fost prea ocupată să mai fabulez pe blogul meu. Mă scuzaţi, sunt obosită şi entuziasmată şi grăbită şi nu înţeleg de ce nu dorm la ora asta, având în vedere ora criminală la care o să trebuiască să mă trezesc eu mâine să mă întâlnesc cu echipa.

Am spus asta şi când am aplicat pentru organizarea evenimentului, şi la interviu, şi în fiecare zi oricui mă întreabă de Congres. Eu sunt profund ataşată emoţional de CNSC. Anul trecut, boboacă fiind, derutată şi fără niciun plan de bătaie pentru viitorul apropiat (că de cel îndepărtat nici nu se mai pune problema), număram minutele dintr-un seminar când am auzit nişte colege vorbind despre Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare. Se grăbeau să se înscrie, pentru că nu mai erau locuri la workshop-uri. M-am dus şi eu cu ele şi m-am înscris. A fost unul din momentele alea când o chestie măruntă îţi îndreaptă viaţa pe un alt făgaş, îi dă un sens…

Dacă nu aş fi mers la Congres, mi-aş fi revenit mult mai greu din starea de ce caut eu în viaţa mea?, aş fi ratat mulţi oameni valoroşi, nu aş fi trăit perioada de fascinaţie pentru CSR şi nu aş fi trecut prin experienţa Lowe PR, care a pus o mistrie bună de mortar în ceea ce o să fiu eu când mă fac mare. Şi când mă gândesc că totul a pornit de la un bătut la uşă la sediul PRIME şi un ‘aici se fac înscrierile pentru CNSC?’…

Veniţi la evenimentul ăsta. N-am cum să nu fiu subiectivă când îl recomand, pentru că mie mi-a cam schimbat viaţa.

Pizza Hut si KFC

Nu ca mi-as fi amintit acum de trei mese mici de la Pizza Hut, unite pentru a reuni (si ce daca? imi place cum suna) niste studenti de anul 1 iesiti de la ultimul examen din prima sesiune… (and the award for the most intricate sentence ever, goes to..drums…me!;;) ) Si nu ca m-as gandi acum ca vineri n-am fost intr-o suficient de crispy strip mood pentru a-mi cadea bine pranzul luat tarziu, in loc de cina, la KFC. Nu e vorba despre mine acum, cu toate ca abia ma lasa inima sa nu fie vorba despre mine, ci despre o chestie tare pe care o face Pizza Hut impreuna cu KFC.

Chestia tare e un program menit sa sustina elevii din mediul rural care au terminat clasa a opta sa-si continue studiile, prin acordarea unor burse. Programul se numeste Vreau in clasa a noua, e initiat de World Vision Romania si sustinut de persoane publice precum Elisabeta Lipa, George Mihaita, Calin Goia, Daniela Nane.

 

Cum pot face donatii clientii celor doua restaurante, cum a fost gandita strangerea de fonduri si care este, concret, planul de acordare a burselor pentru elevi, vedeti pe vreauinclasaanoua.ro. Direct de acolo, cateva chestii care sa va puna putin pe ganduri:

Conform Raportului Comisiei Prezidentiale pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii realizat in iulie 2007, anul trecut, doar 25% dintre elevii din mediul rural au urmat studii liceale, cu 13% mai putin decat in 2005. Principalele cauze ale abandonului scolar sunt saracia si lipsa de incurajare din partea parintilor.

Zonele cu risc ridicat de abandon scolar din cauza saraciei sunt in judetele: Teleorman, Giurgiu, Calarasi, Ialomita, Botosani, Iasi, Vaslui, Vrancea, Buzau, Braila, Galati. Aici, peste 30% din populatia de 15 ani nu a absolvit nici o scoala sau doar scoala primara.

zi frumoasa azi

Aventura zilei mele de azi are radacini in aventura unei frumoase zile de sambata cand, nu stiu prin ce minune, partea activa si hai-sa-facem-ceva-util-astazi din mine won over partea lenesa si hai-sa-mai-stam-putin-in-pat-pana-cand-se-face-prea-tarziu-ca-sa-mai-facem-ceva util…tot din mine. Ma inscrisesem la un work-shop tinut de Hortensia Nastase, de la LOWE PR si m-am si dus. Foarte tare tipa; dupa nici 5 minute de ‘moderat’ discutia, deja reusise sa starnesca polemici intre noi. Ca niciodata, m-am contrazis cu gura mare (eu..atat de ne-outspoken, de fel) cu o tipa ca PR-ul nu inseamna a construi imagine, ci identitate. Apoi am facut si prezentat intr-o ora si jumatate o campanie de CSR a Electrolux, pentru studentii din Romania si grupa noastra a castigat. A fost un fel de alinare dupa (oricat n-am vrea s-o vedem asa) ‘infrangerea’ de la Olimpiadele Comunicarii, mai ales ca la sfarsit Hortensia (care a fost in juriu) ne-a spus ca, dupa parerea ei, nivelul de anul asta de la OC a fost foarte scazut si ca toti cei 12 oameni de la work-shop-ul ala erau mai buni decat multi dintre cei care au fost la preselectii. Si faza cea mai tare a fost ca la sfarsit si-a scris datele de contact si ne-a spus ca ne primeste la internship daca suntem dornici. Si faza si mai tare decat faza cea mai tare a fost ca la sfarsit de tot m-a oprit pe scari sa-mi dea cartea ei de vizita si sa-mi spuna ca trebuie sa vin neaparat sa fac internship la ei. M-am simtit ca si cum as fi fost un tanar talent vanat de cineva important, in costum negru si cu ochelari de soare.:)) O senzatie care merita incercata, oricat de efemera ar fi…:))

Ehh..si aici incepe aventura zilei de azi. La insoritele ore 11 ale diminetii bajbaiam pe langa Ambasada Chinei, in cautare de Strada Ceasornicului, nr. 17. Intr-un final, m-am dat batuta si am sunat-o pe asistenta Hortensiei, sa-i spun ca am gasit strada, dar nu gasesc cladirea. ‘Da-mi ceva repere’. ‘In stanga am doua banci Tiriac si in dreapta o cladire maro cu multe oglinzi’. ‘Cladirea aia maro cu multe oglinzi suntem noi’. Lol. De cand mi se decoloreaza suvitele verzi si devin blonde….

In liftul tapetat cu oglinzi numai tipe imbracate posh, care se plangeau ca portarul le-a zgaraiat portierele cand le-a parcat masinile. La etajul 4 o zaresc pe Hortensia, intr-un birou numai pereti de sticla si incep sa ma tem cand vad ca pasii asistentei nu se indreapta (si, implicit, nu MA indreapta) catre biroul ei. ”Hm, deci nu e interviu, nu e ‘hai sa vedem ce zici ca stii sa faci’. Atunci ce e?” Am parte de un facut de cunostinta cu fete ale caror nume incerc si-acum sa le asortez cu fetzele, ma aleg cu un birou cu vedere spre perete-fereastra, niste cuvinte prietenoase de la o fata interesant imbracata si o lista de celebritati pe care urmeaza sa le sun ca sa le invit la un eveniment de lansare a unui nou brand de imbracaminte. Un telefon cu mult prea multe butoane pentru suvitele care se decoloreaza, niste legaturi catre numere de mobil care trebuie cerute de la secretare la inceput amabile si la sfarsit satule, la fel de satule de facut legaturi ca mine de cerut legaturi.

Cred ca daca nu as fi avut asa o febra si nu m-ar fi durut gatul atat de ingrozitor de tare, mi s-a fi parut totul muuult mai tare. Oricum mi s-a parut tare. Am glasuit la telefon cu Rita Muresan, Catalin Botezatu, Mihai Dedu, Dan Chisu, Marian Ionescu siiiii Dezbracatu’, care chiar e la fel de trantit cum pare la TV. Cand mi-a raspuns, am dat cu poezia mea, pe care deja o invatasem atat de bine, ca nici nu mai controlam viteza cu care vorbeam ‘Buna ziua, sunt Alexandra Branzan, de la Lowe Public Relations (asa m-au pus sa zic…nu ca m-as fi simtit:)) da’ tb sa recunosc ca suna bine vocea mea zicand asta:)) ) si va sun in legatura cu lansarea unui nou brand de imbracaminte in Romania. Evenimentul va avea loc pe 15 mai si, daca doriti, ne puteti da o adresa de e-mail la care sa va trimitem invitatiile’. Dupa ce am turuit eu asa, sta el ce sta si incepe sa vorbesca, mai repede decat vorbisem eu ‘Buna ziua, sunt Codrus Keghes si pe mine m-a invatat mama cand eram mic ca daca vorbesc repede oamenii n-o sa ma asculte, ca o sa-i apuce durerea de cap’. Am ras, mi-am cerut scuze si am repetat poezia, mai rar. ‘Puteam sa ghicesc ca asta ai spus si prima data’ :)) ‘Da’ nu-i asa ca-i mai bine si pentru tine sa vorbesti mai rar?’ A fost singura conversatie presarata cu ras si urmata de zambet laaarg dupa ce am inchis. Aaa…a mai fost si conversatia cu Marian Ionescu, care era la volan si m-a pus sa repet de trei ori poezia pana sa primesc ceva feed-back, altceva decat ‘puteti sa repetati, va rog?’. Si nici dupa a treia oara nu intelesese el prea bine care-i treaba, pentru ca se apucase sa-mi propuna un pret, crezand ca vrem sa presteze ceva la eveniment. ‘Nu nu, am nevoie doar de o adresa de E-mail la care sa va trimitem invitatiile’. Atunci, resemnat (sau, in sfarsit, luminat) a zis ‘ Erou Iancu Nicolae’ la care suvitele mele decolorate, crezand ca e doar o adresa ceva mai excentrica de e-mail, E-mail, E!!! (ca doar artistii sunt mai nebuni, asa), intreaba: ‘Erou Iancu Nicolae..intr-un cuvant?’ :))) as in erouiancunicolae@ceva.ceva Si el ‘Nu. Strada Erou Iancu Nicolae’.:)) vai, suvitzele mele:)) Am amanat rasul in mine si de mine si cu mine ca sa-l conving, totusi, sa-mi dea o adresa de e-mail. Fara succes. ‘www.directia5.com si de acolo puteti scrie la orice adresa’.

Zi frumoasa azi. Cu febra si durere de gat, cu inefabile substante umplatoare de pachete intregi de batiste, cu oameni noi sau cu bucati noi din aceeasi oameni. Razvan a fost azi un Razvan pe care nu l-am mai vazut demult. Sau niciodata. Zi frumoasa azi.

in bed with a mosquito

Am mandria sa scriu in gura mare ca azi a fost cea mai buna zi pe care am avut-o de muuult timp. Here it goes…

Din primele minute de contact cu realitatea dis de dimineata mi-am spus ca nu e o zi de-aia in care lucrurile pur si simplu se aranjeaza bine pentru tine. Adica pentru mine. M-am invartit prin casa ca bezmetica pana sa-mi dau seama in ce ordine trebuie sa fac tot ce am de facut. Asa bine le-am ametit pe toate, incat alergam din fata oglinzii cu periuta de dinti in gura (si cu ‘spume’ la gura :)) ) sa-mi opresc ceaiul care dadea in foc si pe drum observam penseta pe masuta si stateam muuult sa-mi amintesc daca m-am pensat sau nu. Si imaginea recenta din oglinda cica ar fi trebuit sa ma ajute. Apoi calcam o bluza, imbracam o bluza, ma uitam in oglinda sa constat ca nu-mi convine, mai calcam o bluza, mai imbracam o bluza, ma mai uitam in oglinda sa constat ca nu-mi convine si tot asa. De precizat ca fiecare reorientare venea cu-n scartait de usa de dulap, dulapul de la capul lu’ Camy care doarme. Noroc ca ma iubeste Camy. Ar fi trist sa ma injure cineva care nu ma iubeste.

Noh, dupa cum era de asteptat, am plecat un pic cam tarziu, dar nu atat de tarziu incat sa nu ajung la seminarul de engleza. Noroc cu troleul venit dupa 15 (!!!) minute de asteptare si cu traficul de ora 8. Fara astea n-as fi reusit sa ajung la seminar cu o jumatate de ora inainte sa ne dea drumul si sa se uite profesoara urat la mine, intrebandu-se (pe buna dreptate) la ce-am mai venit.

Ahh, mi-a mai si sunat telefonul nesilentios in timpul seminarului si mi-a si luat mult timp pana sa-l localizez in geanta rosie uriasa si necompartimentata pe care i-am furat-o azi Ancai. Profesoara aia trebuie sa ma adore. Dupa scurtul seminar m-am intalnit cu fetele si am mers la Muzeul Taranului Roman, la Congresul National al Studentilor la Comunicare. Si de atunci ziua mea a inceput sa fie buna si nu i-a trecut nici pana acum. Ziceam eu ca o sa casc niste ochi mari de fascinatie, curiozitate si entuziam. Asa a fost. Conferinta de azi a fost ‘CSR – un alt mod de implicare in societate’ si dintre toti cei care au vorbit, mi-au placut Aurora Liiceanu, Luminita Oprea si Mihaela Radulescu. Luminita Oprea pentru ca a fost atat de energica, ne-a simtit, n-a vorbit doar ca sa vorbeasca, a fost foarte draguta cand m-am dus sa o intreb cum faci vizibil un CSR in mass-media, cum lupti cu prejudecata mediei ca CSR-urile sunt doar niste modalitati ascunse prin care companiile cauta sa-si promoveze imaginea. Aurora Liiceanu pentru ca e Aurora Liiceanu, iar Mihaela Radulescu pentru ca a facut din prezentari ceva interactiv, pentru ca a glumit exact cat a trebuit, pentru ca nu a descris totul roz si pentru ca nu a pretins ca ar fi ce nu este. Dupa prezentarea ei a trebuit sa plec, dar pana sa ies eu din sala deja se formase randul in dreptul ei. Eu, naiva, ma gandeam ca studentii (subliniez, bolduiesc studentii) la comunicare au atatea s-o intrebe despre CSR. Cand colo, oamenii stateau la rand ca niste scolaritze de clasa a 8a sa ia autograf, zambindu-i tamp si numarandu-i zalele de la curea si buzunarele de la geanta. Dar cata profunzime!

Am zambit si am plecat. Prin fata muzeului, ma izbeste un miros puternic, foarte, foarte puternic de …impresie ca am calcat in ceva. Mai merg putin, poate trece. Poate e in aer. Si merg. Si nu trece. Nu e mah in aer, sigur am calcat eu in ceva, ca o norocoasa ce ma intitulez, sa-mi mearga bine la interviul spre care ma indrept. Si aproape ca imi vine sa ma opresc si sa ma uit la talpa tenesilor mei, cand ochiul meu observa ca in fata muzeului era un ditamai campul pe care niste muncitori gardinaristi il munceau de zor de dimineata si pe care il umplusera de… glorie, glorie naturala, foarte naturala, la cat de bine mirosea. Si imi vine sa rad de cat de tare ar fi fost sa ma opresc in mijlocul drumului sa verific talpa tenesilor mei. Si apoi ochiul meu iar vede: trei tipe care mergeau in fata mea se opresc sa-si verifice talpa tenesilor.:)) Noh, n-am mai putut sa nu rad la asta. Oameni care s-au intors de la CNSC si au trecut prin fata muzeului mi-au povestit faze asemanatoare. Toata lumea si-a verificat talpa tenesilor cand a trecut pe-acolo.

Am ajuns greu la Pastel Age, adica a fost cald, a fost trafic si au fost multe statii de mers cu autobuzul. Aratam de-a dreptul ravasita, ma simteam prafuita si murdara. Da’ macar nu calcasem in nimic, sa aduc reminiscente mirositoare ale norocului meu in toate birourile agentiei, cand am facut cunostinta cu viitorii mei colegi. E o atmosfera tare faina acolo; toti sunt atat de tineri si de ‘hai sa fim de treaba ca uite-o, saraca, ce speriata e’. Dana mi-a dat sa citesc ‘biblia’ agentiei pana luni, cand incep. Ce-o sa fac, mai exact, o sa-mi dau seama pe parcurs si tot pe parcurs o sa-si dea si ei seama daca ma pricep la ceva. Cert e ca o sa invat multe. Exact ce-mi doream.

Si acum, stropul de ciocolata de pe frisca de pe capsuna de pe tort: nu mai citim Imobiliare Bucuresti, nu mai dam telefoane, nu mai merg fetele sa vada garsoniere, nu ne mai ingrozim gandindu-ne ca o sa ne caram tzoalele dintr-un capat de Bucuresti in altul, pentru ca NU NE MAI MUTAM!!! Dap, ramanem aici, in casa pe care o apreciem atat de mult acum, cand am fost la un pas de a o pierde. Acum chiar ca ma simt linistita. Un alt fel de linistita. Mai credibil. Linistita. Si fericita.

Si, nu ca ar avea neaparat legatura, dar..Luminita Oprea ne-a zis azi un citat care mi-a placut.

If you think you’re too small to make a difference, you’ve obviously never been in bed with a mosquito. (Michelle Walker)