Septembrie, 7

Feţe de oameni încă necunoscuţi, pe care încerc să mi le pictez în minte, ca să-mi abată gândul de la toţi oamenii pe care îi cunosc. Pentru că pe ei îi las în urmă acum… Şi pentru că de dragul şi de dorul lor mi-aş putea dori să nu mai plec. Şi nu vrem asta. Oare nenea Jacq arată şi în realitate ca un Moş Crăciun? Cu părul alb şi privirea blândă? O să-i mai scape B. lui Camy crema de coşuri în wc, cum i-a scăpat-o de-atâtea ori în 106? O să gătească sâmbăta, cum găteam noi? Or better yet, o să gătească?:)) Eu ce-o să mănânc, chiar aşa? Sper că aveţi lapte bătut, ghenţilor, în caz de nu-mi-place-ceea-ce-numiţi-voi-mâncare-în-campus. Şi sper că sunteţi atât de săritori, încât o să vă înghesuiţi să mă ajutaţi să ridic cele 20 de kg de bagaj pe care mă omor să le car. Sper să fiţi şi mind readers şi să vă daţi seama că de-asta vă privesc aşa insistent şi că am nevoie disperată de ajutor, chiar dacă cel mai sigur n-o să vi-l cer. Ar fi drăguţ să nu mă-ntrebaţi în flamandă dacă am nevoie de ajutor. Ajutaţi-mă direct. Ba nu, întrebaţi-mă întâi. Ne-nţelegem noi…

Mă doare capul ca după tentativele noastre de îmbătare cu gin, din garsoniera Laurei. Nu ştim nici acum dacă ne-au reuşit. N-a rămas niciuna dintre noi cinci suficient de trează, încât să credem ce spune. O să beau multă bere belgiană? O să fiu în stare să termin o bere, adică? :))  ‘Hai, bea şi tu o gură de bere cu noi, mamă. Merge cu grătarul.’ Of, mami, tati… Ce gri ciudat în norii ăştia… Sunt ca eşarfa aia a ta gri, mami, din care ieşeau fire. Deşiraţi ca ea. Şi gri ca ea. Abia aştept să ajung… Era să zic ‘acasă’. Abia aştept să ajung undeva, să-mi despachetez cele 20 de kg de acasă, să le aranjez în cei şase metri pătraţi de cameră de cămin.

Dar până atunci aleg în fiecare zi ce-o să bag în bagaj. A doua zi revin asupra deciziei. Mai puţine genţi. Nu toate curelele!!! Şi ‘Călătoria Feliciei’…ştiu că n-am loc, dar trebuie să-mi iau cărţi, nu se poate. Septembrie, 7. Încă am timp pentru toate astea. Până-n septembrie 17.

Ca de septembrie, asa…

Eco

Anul trecut, de Ora Pământului, nu cred că am închis becul şi scos totul din priză. Am fost un eşec pe lista lu’ Camy de oameni care trebuie bătuţi la cap până la convingere. Cu câteva ore înainte de 20:30 vorbeam cu Lăurel despre controversa iscată în jurul gestului pe care din ce în ce mai multă lume te îndemna să-l faci ieri şi îi spuneam că n-am urmărit ce zice X şi ce-i răspunde Y, că nu mă interesează cât este convingere şi cât este mimetism în stinsul luminii de Earth Hour (pentru că, să fim sinceri, a fi eco îţi pune la dispoziţie o largă suită de avataruri ale fiinţei tale sociale). Aşa cum există domşoare care poartă genţi cu înscrisul I am not a plastic bag, doar pentru că vreo starletă le poartă, sigur există şi oameni care sting becul fără nicio motivaţie lăuntrică, other than ‘dacă Bucurenci stinge, sting şi eu’. Important e că fac gestul. Dacă sunt consecvenţi în mimetismul lor, n-o să se oprească aici. Worst case scenario, o să rămână la nivelul ăsta, de reprodus gesturi, more as a fashion statement. În cazul fericit la care sper eu, o să găsească şi de ceva motivaţie şi iniţiativă of their own. Deci, cumva, tot o fi bine…

Am văzut anul ăsta în Bucureşti un cer senin, plin de stele.  Bucureştiul este foarte poluat luminos, din cauza iluminării publice proaste şi a reclamelor luminoase care aruncă lumina deasupra orizontalei, spre cer. Vă vine să credeţi că luminile oraşului se văd de pe Babele?  Poluarea asta luminoasă face ca, de multe ori, să vă duceţi la Observatorul Astronomic şi să nu vedeţi nicio stea. Mai mult, dacă nu o să-i bage nimeni în seamă pe cei de la Astroclubul Român, în scurt timp n-o să mai vedem deloc stele pe cerul din Bucureşti . Eu renunţasem la speranţă… Aseară, de Ora Pământului, în Piaţa Constituţiei au venit cei de la Astroclubul Român…s-a făcut o coadă imensă şi toată lumea şi-a aşteptat, cuminte, momentul de ‘waaaaaa’. Momentul meu a fost beyond waaaaa. L-am văzut pe Saturn, plin de inele. Nu-mi amintesc să fi avut senzaţia asta, de ceva magic şi aproape de mine şi, totuşi, atât de departe, decât când am văzut un răsărit de soare, din avion. Made my day, my night, my everything…

Despre poluarea luminoasă aici şi aici.

De la Laurel

Laurel (10/22/2008 9:40:27 PM): Vezi un tip superb la o petrecere. Te duci la el si ii spui: „Sunt foarte buna la pat”. Asta e MARKETING.

Vezi un tip superb la o petrecere. Una din prietenele tale se duce la el si, aratand spre tine, ii spune: „Este foarte buna la pat”. Asta e ADVERTISING.

Vezi un tip superb la o petrecere. Te duci la el si ii ceri numarul de telefon. A doua zi il suni si ii spui: „Sunt foarte buna la pat”. Asta e TELEMARKETING.

Vezi un tip superb la o petrecere. Te ridici si iti aranjezi rochia. Te indrepti spre el si ii torni o bautura. Spui: „Imi dai voie?” si te apleci usor sa-i indrepti cravata, lipindu-ti piepul de bratul sau. Apoi il privesti dulce si spui: „Apropos, sunt foarte buna la pat”. Astea e PUBLIC RELATIONS. It`s all about the sensations baby!

Mergi la un chef, si pe drum te gandesti ca pe strada pe care tocmai treci sunt foarte multi tipi faini. Asa ca te opresti si incepi sa strigi cat poti de tare: „Sunt buna la pat! Sunt buna la pat!” Asta e SPAM.

Esti la o petrecere si un tip vine la tine si-ti spune: Am auzit ca esti buna la pat! Asta e Brand Recognition.

Imi inchei ziua citind offline-ul asta de la Laurel si zambesc obosita peste o zi buna si plina. Mi-am inceput-o  cu telefonul primit de la Lowe. S-a intamplat din nou chestia. Lowe wants me back. Fericita cum nu va imaginati. Obosita cum nu va imaginati. Maine merg la Lowe.

Anatomia lui Grey, episodul 1

Buna dimineata, viata! Buna dimineata, wordpress! Buna dimineata, Laurel, cel mai fidel de-ce-nu-mai-scrii-si-tu-ceva-pe-blogul-ala cititor al meu! Buna dimineata, ora 8 seara si buna dimineata eu cu un organ in minus fata de eu de pana acum. Pot sa trec la subiect?

Am petrecut (aproape) o saptamana in spital ca sa scap de organul cu pricina (toate detaliile in episoadele urmatoare)  si am traitvazutsimtit atatea intr-un timp atat de scurt, incat vreau neaparat sa ma linistesc si sa scriu despre toate.

Statul meu in spital a fost ca un episod luuung (n-a fost lung, dar a parut interminabil) din Anatomia lui Grey.  Erau povesti de viata care se desfasurau concomitent, exista un pic de drama in fiecare, un pic de comedie in absolut toate si o singura fiinta constienta,  cat de cat sanatoasa, atenta si dornica sa le ‘inregistreze’ cumva in tot salonul 7 de la chirurgie.

Pacat de povestile astea sa ramana nescrise. Asa ca…

(va urma)