Busybeingfabulous's Weblog

blog de noapte buna

Scrisoare acasa #7

Fetelor, minunatelor,

Mi-am promis mie ca primavara o sa vina dupa ce predau planul de disertatie si ca atunci o sa va si scriu voua. Tocmai ce am trimis cele 2 pagini de plan si 3 pagini de bibliografie orientativa, iar pe asta (pe tema, pe mijloacele de cercetare si pe bibliografie) o sa iau eu 25% din nota la un curs. Deci e ca si cum mi-am luat de pe suflet inca o greutate pana in aprilie, deci e ca si cum pot sa deschid ochii la ce s-a intamplat lately in jurul meu. Deci si mai deci, la multi ani de ziua femeii si primavara frumoasa de 1 martie!:))

Ca sa merg si mai inapoi cu evenimentele, m-am gandit sa va povestesc ce mi s-a mai intamplat mie palpitant, iar pentru asta o sa dau un pic de copy paste, pentru ca Anca si Camy deja stiu despre ce o sa va povestesc. Sa stiti ca singurul motiv pentru care ma intorc la episodul asta de groaza e pentru ca finalul e fericit: m-au sunat joi de la politie ultima oara sa ma intrebe daca vreau sa vin la sectie sa identific infractorul, iar cu ocazia asta am vorbit mai pe larg cu ei despre cum au gestionat tot cazul (impecabil, adica). Rewind un pic:

„Cred ca nu o sa uit prea curand ziua de ieri. E ziua in care mi-am trimis aplicatia de permis de munca prin posta, ziua in care mi-am cumparat un ceas cu limbi in forma de foarfece, ziua in care am avut parte de o discutie foarte inspirationala cu seful lui Andrei si ziua in care un hot a incercat sa ne sparga casa, in timp ce eu eram, singura, acasa.

Vorbeam cu mama la telefon si nu mi-am dat seama cand s-a intunecat afara. Eu aveam draperiile netrase, luminile stinse si stateam lipita de perete, cand vad un tip foarte murdar si unkept si suspect care se plimba prin fata balconului nostru. In afara de vecinii care isi plimba cainele, nimeni nu trece prin fata balconului. S-a oprit, s-a uitat la balconul vecinilor, apoi s-a intors si s-a uitat lung la balconul nostru, ca si cum voia sa vada daca e cineva acasa. Il vedeam cum e hotaraste sa vina si eram in partea cealalta a usii de termopan, inca la telefon cu mama, inghetand. Apoi il vad sarind in balcon si punand mana pe clanta.

M-a cuprins o furie groaznica, m-am apropiat de usa si el in clipa aia incerca sa se impinga in ea. Am avut un moment in care m-am chinuit sa imi amintesc daca usa e incuiata cu cheia si, inainte sa inghet de frica, am tras perdeaua si l-am vazut. S-a speriat si el, nu se astepta sa fie cineva acasa. A sarit balconul inapoi si a fugit. In clipa aia cand l-am vazut venind spre mine, dincolo de geam, cand l-am vazut punand mana pe maner, m-am simtit foarte furioasa si curajoasa. Dupa ce a fugit am simtit ca paralizez, am facut un atac de panica si nu mai puteam sa respir si sa ma opresc din tremurat. Am fugit sa iau cheile sa vad daca e usa incuiata, am verificat geamurile, am aprins lumina si am tras perdeaua. I-am scris lui Andrei si am anuntat politia.

M-am linistit dupa ce a venit politia si ne-a zis ca astfel de incercari de furt, fara violenta, fara breaking in, sunt frecvente la parter si mai ales in nordul Londrei, pentru ca sunt multi oameni bogati in zona asta (*nu stiu ce cautam noi aici*). Dar ca de obicei doar incearca usile, geamurile, iar daca au noroc si gasesc ceva deschis intra sa ia ce e la indemana, dar nu sparg nimic si nu ataca. Ceea ce m-a linistit un pic, dar tot nu am putut sa adorm toata noaptea si tot mi se derula in minte, ca intr-un film de-ala cu criminali, cum il vedeam apropiindu-se si cum a sarit si cum aproape ca am stat fata in fata cu el.

In alta ordine de idei, am avut prima oara in viata mea de-a face cu politia, prima oara cu Met Police (foarte profi oamenii) ceea ce intr-un fel foarte ciudat ma face sa ma simt de aici, ca atunci cand mi-am facut cont in banca si asigurare medicala. Ah si nenea politistul a zis ca it was very brave of me to face him and scare him away. Cand m-a intrebat daca sunt ok si daca am nevoie de consiliere psihologica i-am zis ca nu, ca m-am speriat atunci dar ca sunt ok. A zis ca he (hotul) was probably more scared that you were..imagine thinking there is no one home and then have a sudden, ghostly pull of the curtain hahaha. Hahah, right? Va pupa Branzan”

Asa, deci asta e „cazul”. Desi mi-a fost putin frica in perioada care a urmat sa fiu singura acasa, mai ales seara, desi am tresarit cand trecea cineva prin gradina si cand mi se parea ca e muzica prea tare si eu nu aud ce se intampla afara, am avut un moment de-ala in care mi-am zis ca n-o sa-l las pe nenorocitul ala sa „puna stapanire” pe peretele meu de lumina. Mai stiti cand ne-am mutat aici cat de fericita eram ca am un perete intreg de lumina? (La cat de innorat si intunecat e aici mai tot timpul, am de fapt un perete de sticla, nu neaparat de lumina, dar asta-i alta treaba:)) ). Am zis, deci, ca n-o sa-l las pe hot sa imi ia linistea. In prima saptamana de dupa mi-a cam luat-o, ce-i drept, dar acum m-am linistit.

Ce voiam cel mai si cel mai mult sa impartasesc cu voi a fost felul in care am avut de-a face cu Metropolitan Police. In primul rand, cand am facut plangerea a trebuit sa o fac online, pentru ca era non-emergency (nimeni in pericol imediat). Apoi pentru ca trebuia sa plecam la cina la seful lui Andrei, am plecat de acasa. Scenariul ca in filme incepe fix dupa ce iesim din casa omului si ne punem in miscare spre metoru. Imi suna telefonul. Numar privat. La cata nebunie ingerasem noaptea aia, era singurul lucru de care aveam nevoie, asa ca am ignorat. Mai suna o data. Ne oprim sa verificam pe telefonul lui Andrei pe harta daca o luasem in directia buna spre metrou. Telefonul se opreste din sunat. In final imi fac curaj si verific daca mi-au lasat voice-mail. Aveam. Era politia.

Intram la metrou, unde nu e semnal, evident nu mai suna. Iesim de la metrou acasa, la semnal si vedem o masina de politie patruland in zona. Cand ajungem in fata blocului suna telefonul din nou. Iar privat, iar politia. Raspund. Stiau ca am fost plecata, stiau unde am fost si cat am stat si la cat m-am pus in miscare si voiau sa se asigure ca vorbesc cu mine in seara aia sa vada daca sunt ok. Politia a venit imediat ce am intrat in casa sa imi ia declaratie.

A doua zi au venit de la forensics sa ia amprente. Totul foarte profi si foarte ‘oficial’, ma facea sa ma simt ca si cum se petrecuse cel putin o crima dintr-un lant de multe crime si eu eram o veriga importanta:)). A treia zi au venit de la neighbourhood watch, care e un fel de serviciu al politiei responsabil cu siguranta locuintelor, sa vada cum imi incui casa, sa imi dea brosuri si sfaturi si stickere cu ‘this property is under surveillance’ (Am ras in sinea mea, gandind ca sigur stickerele alea lipite pe geam o sa tina hotii departe…Apoi dupa cateva zile am invatat la scoala despre panopticon si ideea ca semnele astea de genul ‘cctv is in use’, etc. tocmai asta fac, iti transmit ca esti supravegheat si cand nu vezi cine te supravegheaza). Cel mai tare mi-a placut ca mi-au aratat clipuri pe youtube despre cum se sparg broastele de genul celor pe care le aveam noi la balcon, care am aflat ca nu sunt standard cu ce recomanda ei. Aaaa si mi-au mai zis ca au anuntat un centru de consiliere psihologica (asta e procedura) si ca vor lua legatura cu mine sa vada daca am nevoie de consiliere following the distress.

Victim Support mi-au trimis scrisoare in posta si mail cu sfaturi. Veneam de la cumparaturi cu doua plase si vad in posta un plic de la ei. Ma chinui sa il deschid, in acelasi timp in care ma chinui sa descui si usa si in acelasi timp in care ma chinui sa nu las plasele din mana. Primul lucru pe care il vad e sloganul lor (‘find the strength’) si ma pufneste rasul acolo, in fata usii, asa de tare ca abia reusesc sa find the strength sa intru pana nu ma aud vecinii si intra la banuili (btw, toti au fost anuntati de politie, printr-o scrisoare oficiala, despre incident).

All in all, foarte tare politia lor. Le-am si zis cand m-au sunat sa ma intrebe daca vreau sa identific hotul (aveau niste suspecti dar pentru ca nu l-am vazut prea bine chiar nu voiam sa traiesc faza aia din filme cand bagi la puscarie un om nevinovat si ala vine dupa tine sa-ti faca felul, in semn de razbunare :)). Lasa, mai bine sa umble in libertate, ca aici sigur nu mai vine. Am stickere lipite pe geam si lumini cu senzor, ceva periculos:))) Unde mai pui ca eu, asa mica precum ma stiti, sunt cu adevarat infricosatoare cand cineva imi ameninta peretele de lumina?:))

Stiam eu ca o sa vina un moment in care o sa ma uit in urma si o rad de toata faza asta, de-aia am si asteptat atat, sa impartasesc cu voi mai mult rasul, decat groaza. Ah, si ceasul cu limbi in forma de foarfece❤

SAMSUNG

Va pup, va doresc o primavara frumoasa si revin cu povesti! Printre altele, despre un eveniment foarte inspirational la care am fost saptamana trecuta. Ce mai, urmatorul mesaj o sa fie inspirational cu totul, pentru ca pana atunci o sa merg la TedX (unul din cele 2 evenimente TedX din Londra e organizat de universitatea mea…Offf si despre scoala am sa va spun chestii faine, cum ar fi ca saptamana viitoare am cursuri la Tate Modern. Si gata, ca e tarziu, noapte buna!

Scrisoare acasa #6

Fetelor,

Am ajuns bine. Am stat in avion langa o familie de romani cu tot aurul pe ei si cu un copil mic (vreo 9 luni, the joy!). Asa cum ma asteptam, copilul a plans, s-a sucit, s-a balit si alte alea terminate in ‘it’ pe care le face un copil de vreo 9 luni la un zbor de 3 ore. Eu, pe locul din margine, m-am pus constiincioasa cu ditamai cartea pe care imi propusesem sa o citesc  si din care mai aveam 200 pag. Needless to say, n-am citit nimic, ca ala mic a aratat un vadit interes pentru copertile colorate si a inceput sa traga de ele. In clipa aia mi-am dat seama ca am de luat o decizie care va influenta restul calatoriei: ori o rog pe stewardesa sa imi dea un alt loc (mai ramasesera locuri libere in avion), ori incerc sa fiu umana si ma gandesc ca poate si eu o sa fiu vreodata pe locul din mijloc, cu un copil de 9 luni in brate.

Si ce-alege Branzan a voastra si regreta tot drumul si inca 3 ore de-atunci incolo??? M-a pupat (a se citi ‘balit’), m-a muscat de mana, m-a tras de par (ii placea parul meu lung si cel mai mult ii placea cand ma strambam la el, cand incepea sa ma doara), si-a bagat manuta grasuta sugrumata de un ditamai brataroi de aur in mancarea mea, mi-a tras de capatul pliculetului de ceai si era sa verse paharul (fierbinte!) pe mine, mi-a tras de haine, mi-a urlat in urechi cand maica-sa a plecat la baie. Taica-su cred ca se pricepea mai bine sa jongleze cu ghiuluri decat sa il tina in brate.

Asa, deci tat’su nu se pricepea deloc, da’ deloc sa il tina, sa-l linisteasca, sa vorbeasca cu el cand maica-sa a disparut la baie si copilul s-a isterizat si s-a inrosit de am crezut ca acolo crapa. Asa ca yours truly a intins mainile spre el, copilul s-a luminat la fata, a incetat sa tipe, a venit de bunavoie in bratele mele si apoi a continuat sa planga, dar asa, sincer, ca un copil mic, dezorientat si fara mama ce era. Mi-a parut sincer rau de el in clipa aia si ma uitam cu cata tristete se uita in spate, in directia unde vazuse ca plecase maica-sa. Asa ca mi-am scos centura, l-am anuntat pe hauritul de tat’su ca ma ridic sa-l plimb un pic, ala a continuat sa se uite pe geam linistit, ca si cum nu copilul lui era ala manevrat de-o straina stangace si nervoasa. Si il tineam in brate si ii ziceam ‘uite acolo e mami’, aratand spre WC, ‘uite de acolo vine mami, imediat vine mami’. Copilul s-a linistit total atunci si s-a indragostit de luminile de veghe de deasupra compartimentelor de bagaj (de DEASUPRA, ati inteles, da? Deci nu alea pe care le pornesti si le inchizi cand citesti, alea de deasupra pe care le controleaza pilotul sau cine le-o controla, alea de sus!!!). A inceput sa se ridice si sa se lipeasca de compartimentul de bagaj. Voia sa le atinga, voia sa ajunga la ele. In jur, toti oamenii care stiusera sau macar intuisera prin ce am trecut eu tot drumul, ma priveau cu mila. Un indian din randul de langa se uita la mine ca si cum ar fi fost din clipa in clipa pregatit sa ma omoare si pe mine, si pe ala mic, numai sa dispara factorul de stres din zona lui.

But all’s well that ends well si, cand mai aveam 30 min pana la aterizare, ala mic s-a gandit sa doarma. Cu picioarele pe mine, caci mama (am uitat sa mentionez) avea cam cupa D la sutien si nici in talie nu era vreo viespe, ceea ce a facut imposibil ca somnul de-o jumatate de ora sa se desfasoare numai pe locul ei. Putea sa il intoarca sa stea cu picioarele la tat’su in brate, va ganditi voi si bine faceti, ca si io tot asa m-am gandit. Numai ca mama era mai laptoasa la sanul drept (her words exactly) si cand ala mic se agita, pac! tzatza in gurita! Pe scurt, numai asa putea sa il tina, ca sa-l si alapteze.

Cand am aterizat ma durea capul de parca fusese un zbor transatlantic, de 11 ore. De la Heathrow pana acasa am mers cam 36 de statii de metrou si am schimbat o data. Am ajuns acasa la 12 noaptea fix si ma dureau toate cele. A doua zi n-am putut sa ma trezesc sa merg la intalnirea neoficiala cu colegii la cafea, inainte de intalnirea oficiala. M-am dus direct la inscriere si la activitatile de la 11. Asa de ametita, obosita si coplesita de imensitatea campusului eram, incat la un moment dat m-am ratacit (si m-am gandit la tine, Anca) si in loc sa ajung la grupul meu, cu care trebuia sa fac un tur de campus, am ajuns la Somerset House, unde pregatirile pentru London Fashion Week erau in toi:)) Mi-am dat seama ca nu sunt unde trebuie, am facut niste poze si am plecat.

Colegii mei internationali pe care i-am cunoscut (activitatile de saptamana asta au fost pentru internationali) sunt de treaba. Camy, Lareina e in realitate la fel de draguta cum pare in poze, dar vorbeste engleza ciudat si nu prea inteleg ce spune. Seara am fost la o cina organizata de universitate si mi-am cunoscut doi viitori colegi, cam gay amandoi, dar foarte destepti. Le-am povestit de Romania si mi-au zis ca vor neaparat sa mearga in Transilvania. Toti stiau de studenta japoneza si m-au intrebat daca exista un aeroport mai mare si mai sigur in Bucuresti in afara de ala unde a fost omorata japoneza. Erm…

Si inca o faza de ‘sucks being a Romanian in the UK’: universitatea ne-a adus intr-o zi niste politisti de la Metropolitan Police sa ne dea sfaturi despre cum sa fim in siguranta in Londra. Printre alte chestii utile, ne-au zis ca daca mergem pe Westminster Bridge, sa nu cadem in plasa gamblerilor, ca au strategii bine gandite si nimeni nu are cum sa castige daca joaca alba neagra cu ei. ‘They’re from Eastern Europe, mostly Romanians.’ Toti oamenii din jur cu care facusem cunostinta s-au intors si s-au uitat la mine cu privirea aia de ‘Asa e?? E adevarat??? OMG!!!’ Si ce bine m-am mai simtit!

Ca sa nu inchei pe tonul asta, am cunoscut o tipa din America care a predat engleza 2 ani unor copii saraci din Vrancea si care vorbeste bine romaneste. Nu e la acelasi master cu mine, dar mi-a luat numarul de telefon si mi-a zis ca abia asteapta sa ne mai intalnim, sa-si exerseze romana. Cine s-ar fi gandit…

Va las cu niste poze, asa, de noapte buna!

 

Calea cea grea

Sunt cateva luni bune de cand locuiesc la 2600km departare de tara, de “acasa”, de mama si de tata, de prieteni, de tot ce m-a crescut pana la 24 de ani. In fiecare zi strabat distanta asta in minte, dar de cele mai multe ori ma strabate ea pe mine, amintindu-mi ca, de fapt, singurul lucru de care sunt foarte departe e zona mea de confort.

Fiecare zi e ca un joc pe niveluri si stiu ca o sa adorm dezamagita daca n-am ajuns macar cu unul mai sus decat  in ziua precedenta, daca eu cea de azi n-a castigat nimic in fata celei de ieri. Probele sunt din cele mai variate: clima, cultura populara, birocratie, umor, argou. Apropo, ieri mi-a zis cineva ca nu putem lua o decizie intr-o anume problema pentru ca ”it’s swings and roundabouts”.  Sa stiti ca n-are nimic de-a face cu sensul giratoriu, ci inseamna ca varianta a si varianta b fac decizia dificila, pentru ca ambele au avantaje si dezavantaje. Sa mai stiti ca daca ceva e “not my cup of tea” inseamna ca e exact pe dos fata de “right up my street”. Si, in fine, sa mai stiti ca singurul lucru mai prieten cu englezul decat berea e argoul. Mi-am dat seama ca trebuie sa mai invat engleza o data, ca asta pe care am invatat-o 13 ani nu e de ajuns. Si ca, la fel, trebuie sa reinvat tot ce-as fi stiut deja, daca as fi ramas in tara.

*

Adela Rogojinaru mi-a fost profesoara de relatii publice din anul 1 de facultate. Din ultimele banci ale amfiteatrului am venit, treptat, in randurile din fata, sperand ca daca o vad mai de aproape, daca o aud mai bine o sa ii si inteleg mai deplin cursurile.

Cine a absolvit Comunicare si Relatii Publice la Litere stie ca niciodata cursurile Adelei Rogojinaru n-au fost usoare. Fiecare fraza rostita iti dirija mintea catre o noua perspectiva, iar ritmul alert iti forta creierul sa schimbe viteza de procesare. In unghere vag luminate de minte si-n colturi incadrate de pagini lasai ipoteze abia digerate. Demonstratia de intertextualitate iti solicita toti muschii gandirii, iar inima iti batea cu 100 de intrebari pe minut. Spre finalul cursului, Rogo aduna toate ipotezele si construia demonstratia finala: acolo, sub ochii tai obositi, peste mainile incordate de scris, curgea un rationament clar, construit din bucati imprumutate din mintea ta. Ieseai din sala de curs extenuat si ingrozit de examenul care va urma, caci in fiecare sesiune ne urmarea promisiunea unui examen mult mai greu decat precedentele. Din ce in ce mai greu, pana la final. Niciodata mai usor.

La doi ani dupa ce am absolvit facultatea, la un job solicitant distanta, la 2600 de km departare si la cativa centimetri de marele meu vis de-a face masterul la Londra, mi-am dat seama ca cea mai mare lectie pe care am primit-o de la Adela Rogojinaru este sa aleg calea cea grea. Doamna profesoara nu ne-a facut niciodata traiul usor, ci ne-a dat intotdeauna mai mult decat am putut duce. Nu ne-a lasat sa contemplam previzibilul, ci ne-a aruncat provocari care ne-au intins limitele. Ne-a invatat sa tintim mai sus decat speram  sa ajungem, sa pasim in intuneric ca sa ne luminam singuri drumul. Ne-a invatat sa devenim, cu fiecare obstacol depasit, mai puternici, mai capabili, mai buni.

As vrea ca intr-o zi sa va spun povestea unui om care si-a recastigat viata, care a recuperat fiecare zi furata de cancer si a daruit-o, ca si pana acum, studentilor, modelandu-i in oameni. As vrea ca lectia invatata de la Adela Rogojinaru sa fie adevarata pana la capat: suntem, intotdeauna, mult mai puternici decat credem, decat ne simtim, dar aflam asta numai in fata incercarilor. Cel mai mult si mai mult as vrea ca, peste cativa ani, la Litere, CSRP, campania Salvam un profesor, salvam generatii, sa fie studiu de caz. Unul de succes. Iar la catedra sa o regasim pe Adela Rogojinaru.

 **

Adela Rogojinaru a fost diagnosticata cu cancer de piele cu multiple metastaze si necesita un tratament de sase luni cu citostatice. Sansele ca tumora sa intre in remisie in urma tratamentului sunt de 80%. Citostaticul de ultima generatie Zelboraf nu se afla, insa, pe lista medicamentelor compensate, iar costul unei singure luni de tratament este 15 000 euro.   Ajutati-ne sa o revedem la catedra pe doamna profesoara Adela Rogojinaru!

Donatiile se pot face, prin Internet Banking, in conturile:

CONT LEI: RO19INGB0000999903185855

CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
CONT DOLARI: RO96INGB0000999900893814
Prin ordin de plată, aceleaşi conturi, dar adăugând următoarele informaţii:

Titular de cont: Lucia Astratinei

CNP 2890314460024

COD SWIFT: INGBROBU
Banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucureşti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, București, România.

La punctul  fix deschis la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti, Departamentul ID, str. Edgar Quinet nr. 5-7, de luni pana vineri intre orele 09:00- 16:00.

Valea stareței

Doica Dina stă la pod și se uită în deal, cu ochii ei gri și tulburi, să vadă cine mai trece pe drum. Nimeni nu mai trece. Din vale  mai vine în goană câte o mașină, lăsând în urmă voaluri ridicate de praf. Nu-i zi de sărbătoare și oamenii n-au ieșit la poartă să stea de vorbă. Sărbătoare sau nu, doica Dina iese la pod în fiecare seară, când se lasă întunericul. Casa ei e singura de pe Valea Mănăstirii care nu e conectată la curent electric. Decât să prăpădească gaz și lumânări, Dina preferă să stea la pod până când se lasă noaptea de-a binelea și se duce la culcare.

N-am știut niciodată de ce îi zic ei pod băncuței de la poartă. Poate pentru că prin fața fiecărei porți trec șuvoaie de apă care se varsă în Strâmba. Strâmba e pârâul care traversează satul, iar seara, băieții și fetele se adună la podul mare, după ce-au trecut pe la porțile celor care lipsesc, strigându-le să vină la pod la Strâmba. Pe Valea Mănăstirii, numai casele sărace n-au pod la poartă.

De parcă ar fi auzit ce scriu acum, doica Dina își întoarce încă o dată privirea cenușie în deal și așteaptă ca din cocioaba văruită în alb și acoperită cu prelate negre de cauciuc să iasă vecina ei, Solovoaia. Văduvă, fără bărbat, fără casă, Solovoaia își duce zilele în cocioaba mică, albă, cu geamuri înflorate și își ține pe lângă ea copilul handicapat. Gheorghe nu știe să scrie, nici să citească, are uitătură de om nebun și-și târâie picioarele când merge, ca și cum ar uita întotdeauna să se încalțe cu totul. Maică-sa l-a învățat să umble cu capra pe dealuri și să-i fie de ajutor prin curte. Deși n-au pod în fața porții și stau într-o cocioabă, Solovoaia umblă întotdeauna dreaptă, frumos îmbrăcată, cu mărgele colorate la gât.

Când eram mici, copiii spuneau întotdeauna, seara, la pod, că Solovoaia e ca lupul: nu-și poate mișca deloc capul, iar ca să se întoarcă trebuie să-și întoarcă tot corpul. Cine nu credea trebuia să arunce cu pietricele după ea, când o vedea trecând pe drum. Solovoaia nu întorcea capul, ci se întorcea toată, se încrunta, iar din gâtul sugrumat de mărgele se auzea o voce pițigăiată: Tu al cui ești, mă? Păi nu mă duc io și te zic lu’ Măria? Stai așa, numa’ să vezi tu mâne!

La pod la Strâmba se întâmplau în fiecare seară  lucruri de care lumea uita până de dimineață. Numai Solovoaia nu uita. Mama Maria sau Mamaria, cum am botezat-o noi pe bunica, știa că prostiile cele mai mari nu le făceam noi și-o împăca mereu pe Solovoaia dându-i de pomană.

Bunicii mei au stat întotdeauna departe de drum. Casa lor era sub deal, iar până la poartă aveai puțintel de mers. Mi se părea că drumul ăla era un drum în sine, cu case de o parte și de alta. Adevărul e că fratele mai mic al bunicului, nea Costain (Constantin îl chema, de fapt, dar așa îl știa tot satul) avea două gospodării, de o parte și de alta a drumului nostru. În cea veche își mutase băiatul cel mare, iar pentru el ridicase o altă casă, lângă. De sus, din casa bunicilor, vedeam întotdeauna cum nevastă-sa, Lelița, trecea de la o casă la alta cu străchinile pline, fără să mai ocolească, prin fața porții noastre, pe drum. Făcuse potecă, o potecă îngustă cât pașii ei, care tăia în două drumul nostru.

Nea Costain era tâmplarul satului și avea mulți bani. Nu de puține ori îi dădea pe băutură și atunci îi striga peste gard bunicului: O să-ți fac gard prin fața casei, o să te-nchid acolo, sub coastă, să văd atunci pe unde mai ieși. Tata Ioniță (Tataniță, pentru noi) nu-i răspundea  niciodată. Ne răspundea nouă zicând că Lelița e de vină, că ea face tot răul și că ea îl întărâtă împotriva familiei. Deși copiii lor primiseră fiecare câte o casă și fuseseră ajutați să-și facă un rost, veneau tot la casa părintească să se bată între ei pe banii lui Costain. Pesemne că Lelița se săturase să privească peste gard, la fetele care, cu toată sărăcia lu’ Tataniță, plecaseră la liceu și-apoi la facultate, se săturase să vadă cum dracii ăia ai ei ar fi în stare să le dea în cap pentru un blid de mâncare. Câteodată se plângea Mamariei că ea, fată bogată, dată la pension, se dusese după un țăran și că nu avusese noroc de copii care-i să-i semene ei ci erau, leiți, neamu’ lui prost.

Într-o dimineață de toamnă, când ne-am trezit să plecăm fiecare în orașele unde începeam școala, am văzut un gard din lemn proaspăt tăiat, care traversa drumul, urmând poteca făcută de pașii Leliței. Nea Costain se ținuse de promisiune. Familiile nu și-au mai vorbit de atunci decât pe holurile tribunalelor, unde s-au întâlnit ani de zile.

Lăsați fără drum, fără poartă, fără pod, ieșeam la drumul mare prin grădină, pe malul Strâmbei. Toamna, la recoltă, era cel mai greu, că atunci se umflau șuvoaiele, Strâmba se făcea mare și carele n-aveau pe unde să treacă, să ajungă în curte. Costain se îmbăta cu vin nou și amenința, de peste gard, că o să pună foc la casă și-o să ne privească arzând, să vadă el pe unde o să vină pompierii să stingă focul. După ani și ani de procese, am aflat toți că dreptatea o fi ea legată la ochi, dar în nări tot poate simți mirosul banilor. Costain a cumpărat tot ce-a avut un preț, inclusiv autoritățile care urmau să execute o sentință definitivă ce ne-ar fi dat drumul înapoi. Lelița s-a lăudat în tot satul că patru fete, cu facultățile lor cu tot, n-au avut nicio șansă în fața copiilor ei care au știut să se descurce.

Satul nu mai era la fel de când n-am mai putut ieși la drum. Oamenii nu știau cui să țină partea, dar s-au gândit de cine au nevoie mai des, care poartă închisă i-ar afecta mai mult. Bunicii nici nu mai aveau poartă, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, așa că alegerea a fost simplă. În plus, pe nea Costain îl căutau când aveau nevoie de ferestre, mese, scaune, uși, sicrie, iar meșter mai bun ca el nu mai era în sat. Tataniță, în schimb, nu s-a priceput niciodată la nimic. Îi plăcuse să citească, pe vremea când țăranii n-aveau bani să-și țină copiii în școală. Era bun la istorie și la geografie și-mi amintesc că-mi plăcea să-l ascult povestindu-ne războaiele. În afară de noi, nepoții rânduiți la mâncat, spălat și închinat înainte de culcare, n-avea nimeni timp de poveștile lui. Îi mai plăcea să altoiască pomi. Țin minte și-acum un prun care făcea fructe galbene, niște prune mari cu gust de caise, din care veneau să se înfrupte toți copiii. Pruni ca ai noștri nu mai avea nimeni în tot satul.

Pe Tataniță îl căutau oamenii când se prindea deochiul de copiii, nevestele sau animalele lor. Tot satul fusese, la un moment dat, vindecat de el, dar oamenii nu prea știau să prețuiască lucrurile care nu costau nimic, iar Tataniță nu ceruse niciodată, nimic, pentru descântec.

Că intraseră sau nu în disputa dintre familii, strâmbenii, toți, păreau să fi fost atinși de ură. După ce-o așteptase o viață să iasă la pod, să stea de taină, doica Dina prinsese ciudă pe Solovoaia. Gheorghe, băiatul handicapat al Solovoaiei, se dusese la mănăstirea de maici din deal și începuse să le ajute la treburi. Știindu-l sărac și necăjit, maica stareță l-a ajutat să își ridice o casă, să nu mai facă iernile în cocioaba bătrânească. Cine știe ce-o fi durut-o mai mult pe Dina… Casa mândră de cărămidă ridicată nu departe de a ei, ferestrele luminate seara sau ajutorul stareței?

Se spunea în sat că maica stareță putea să rezolve orice, iar dacă nu putea ea, sigur cunoștea pe cineva care putea. Când măicuțele și-au cumpărat mașini, tot satul se ferea din calea lor. Goneau cu viteză, călcau curci și boboci de gâște. Cică ar fi călcat o fetiță într-un sat vecin și-ar fi omorât-o pe loc. Nimeni nu știa, de fapt, cine fusese de vină, că la pușcărie n-a mers nicio măicuță. Maica stareță putea să te scape și de pușcărie, dacă era nevoie. Dina spunea, cu invidie, ca dacă te ia maica stareță în grijă te face om, te scapă de toate problemele. Eu o ascultam și mă gândeam la drumul nostru închis, peste care Costain ridicase, între timp, un grajd și-un fânar și mă întrebam dacă stareța ne-ar fi putut da drumul înapoi. Mamaria se dusese de-atâtea ori la mănăstire înaintea proceselor, să se roage. Păcat că se ruga la icoane, căutându-l pe Dumnezeu. Poate dacă ar fi căutat-o pe stareță am fi avut și noi drum… Costain o căutase de multe ori, ca să vorbească despre lemnăria, nouă toată, pe care o adusese în chiliile maicilor.

În timpul studenției am ajuns foarte rar pe la Strâmba. Poveștile de pe Valea Mănăstirii le auzeam când vorbeam la telefon cu Mamaria. Așa am aflat că doica Dina nu mai vorbea deloc cu Solovoaia. Întunericul casei îi cuprinsese mințile. După ce suferise câteva accidente vasculare consecutive, Dina nu-și mai putea folosi picioarele. Se târa la poartă să vadă lumea trecând, dar pe Solovoaia n-o mai putea suferi și nici nu-i mai dădea bună ziua. Îi spusese ea Mamariei că, în mintea ei întunecată, vedea cum Solovoaia întinerea pe zi ce trece de când avea casă nouă, de cărămidă. Se temea, de când paralizase, că o să vină să-i ia bărbatul, iar ea o să rămână singură și neputincioasă, în negură.

Acum trăiesc într-o țară pe care Tataniță sigur ar ști să o arate pe hartă. Știu sigur că în mintea lui asta e limpede, deși toate celelalte sunt tulburi: de ce i-a vrut fratele lui răul? De ce înainte de-a muri, când înnebunise, venea la gard, plângând și-l striga, rugându-l să-l scape de Lelița, care îl bate și vrea să-l omoare? De ce n-are drum, dacă a avut dreptate? De ce au început să tremure mâinile, apoi capul, apoi picioarele, până când, într-o zi, n-a mai fost în stare să se miște? De ce nu se mai poate ridica, să meargă până  la drum?

Vorbesc cu mama la telefon, care îmi povestește ce mi-ar povesti Mamaria, dacă aș putea să vorbesc mai des cu ea. I-auzi, mamă, a murit Solovoaia! Știi că ea nu putea să doarmă întinsă, ca toți oamenii, din cauza gâtului. Dormea în fund și, într-o noapte, a căzut în cap. De-atunci n-a mai putut înghiți nimic, mânca numai lapte de capră. A dus-o stareța la doctor, dar n-au mai avut ce-i face. Într-o zi, Gheorghe a găsit-o moartă, în fund. Credea ca doarme…

Pe Valea Mănăstirii e liniște. Tataniță stă în căruț, cu capul pe spate. Are ochii închiși, dar eu știu că vede. Se uită spre cer, apoi privirea îi coboară boltă, peste drumul închis, pe drumul mare, unde un bărbat cu barba crescută și haine prăfuite, de doliu, își târăște picioarele pe drum și se tânguiește că a rămas singur pe lume. Capra pe care o mână se oprește din când în când, să-l aștepte… 

Rugaciune

Cel de-al doilea om din lumea asta caruia ii spun „mama” m-a invatat sa ma rog. Bunica mea, Mama Maria (Mamaria, ca sa vorbesc pe limba copilariei mele), se ruga in fata icoanei, soptind repede niste cuvinte pe care nu le intelegeam. Ceva din ritualul ala, repetat in fiecare seara, inainte de culcare, intriga mintea mea de copil, asa ca o rugam sa ma invete si pe mine ce spune, ca sa pot sta si eu, cu ea, in fata icoanei, in fiecare seara. Stand aproape de ea, dupa ce am invatat „inger, ingerasul meu” si „Doamne, doamne, ceresc Tatal”, mi s-a parut, totusi, ca aud alte cuvinte si-am vrut sa patrund misterul. Ca sa-si poata incheia rugaciunea in pace, Mamaria s-a uitat cu un ochi la mine, de peste mainile inclestate si mi-a zis: „Spune si tu acolo, mama, ce e in sufletul tau.”

Un alt om drag, un preot cum rar mai sunt azi, mi-a spus ca noi, oamenii astia care traim pe repede-inainte, ne rugam prea des pentru ce nu avem si mult prea rar pentru ce avem deja. Cu asta in minte mi-am dat seama ca, de ceva timp, n-am mai spus o rugaciune cum m-a invatat Mamaria, desi ma rog in fiecare seara. Daca ar fi sa pun degetul pe ce-i acum la mine in suflet, as spune multumesc.

Multumesc pentru oameni: Cineva a avut intotdeauna grija sa-mi puna in cale oamenii de care am avut nevoie. Some come as blessings, some come as lessons, cum spunea o intelepciune colorata de pe Pinterest. Dar au venit toti la momentul potrivit, s-au cernut cand a trebuit, iar mie mi-a ramas ce-a fost mai bun din fiecare.

Multumesc pentru „acasa”: De la 19 ani, de cand am plecat din Petrosani, mi-am gasit locul si linistea in mai multe „acase”. E cel mai bine sa ma intorc la primul, cel mai statornic „acasa”, dar multumesc ca stiu acum sa-mi asez metrul meu patrat de viata, oriunde as fi. Si ca acum „acasa” are un perete de lumina, o gradina cu iarba verde, mure, copaci si veverite.

Multumesc pentru prieteni: Multumesc ca prietenii mei vorbesc intai cu mine, despre mine, inainte sa vorbeasca cu oricine altcineva, mai ales daca vorbitul nu-i de bine. Mai multumesc ca nu-mi spun niciodata ce vreau sa aud, dar intotdeauna imi spun ce trebuie sa aud. Fiind ei asa de cand ne stim, m-au invatat ca altfel nu se poate, iar cand e altfel, inseamna ca cineva e mai putin prieten decat ei. De cateva luni, prietenii astia vin si in varianta „rezistenta la distanta”. Ceva in mine isi doreste cateodata sa vina si-atat. Si sa ramana, eventual.

Multumesc pentru sincronizare: Ma trezesc dimineata pe-acelasi fus orar si-aceeasi perna cu baiatul pe care il iubesc.

Multumesc pentru dorinte implinite: Cand mi-era mai dor sa invat, sa stau in biblioteca si sa citesc, cand mi-era mai greu sa ma impac cu gandul ca asta n-o sa mi se mai intample prea curand, cand mi-am dorit mai mult si mai mult sa merg la scoala, mi s-a intamplat masterul pe care il incep in septembrie.

Multumesc pentru timp: Am primit timpul pe care il aveam in facultate, timp sa ma gandesc la mine, sa desenez o harta noua, sa incercuiesc destinatii si sa ma bucur ca de-o victorie de fiecare pas mic facut in directia buna.

Multumesc pentru ajutor. Cel cerut, cel primit, cel dat inapoi.

Multumesc pentru sanatate. A mea, a parintilor, a celor pentru care o cer. A sufletului.

foto

Noapte buna!

Sapte ani

La 17 ani eram o adolescenta usor autista. Nu prea ma interesa lumea in care traiesc si nu-mi bateam capul sa gasesc o cale prin care sa comunic cu oamenii din jur, nici macar cu parintii mei. Nici nu aveam nevoie de asa ceva, pentru ca cineva functiona ca o interfata cu realitatea asta de care mie nu-mi prea pasa. Habar n-aveam ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare, pentru ca nu ma pricepeam la mai nimic. In orasul nostru mic cu miros de carbuni, copiii cu un viitor erau aia buni la mate, info, fizica si chimie, iar eu ma indepartasem de mult de instrumentele astea de tortura, facandu-ma filoloaga. Ce urma sa se aleaga de mine? Oamenii nu-mi placeau decat in carti si nu puteam traduce nicio ‘inclinatie’ de-a mea intr-o posibila meserie.

Eram, insa, sora celui mai cool baiat din liceu, care avea grija sa fie tot ce nu eram eu: sociabil si popular, bun la mate-info, plin de idei de antreprenoriat, pus pe scos macar un zambet, daca nu un ras, de la cei pe care-i intalnea. Pe deasupra, era purtatorul meu de cuvant in relatia cu ai mei si negociator redutabil al doleantelor mele de liceana: jeansi mai scumpi, un telefon nou, o scoala de vara, ridicarea interdictiilor, la scurt timp dupa ce eram pedepsita. Cuminte nu eram pe-atunci, numai ciudata, indolenta si iresponsabila. Tot fratele meu a fost primul om care mi-a spus ca as putea fi buna la ceva, eu, cu scrisul meu, aratandu-mi noaptea, tarziu, dupa ce ne conectasem la dial-up, (ah, ce vremuri) un site care explica ce face un copywriter.

foto

Imi amintesc un rasarit de soare, acum sapte ani si o zi, primul din viata mea care ma prindea dupa nopti nedormite si planse. Soarele de iulie se incapatana sa se ridice si sa arda, desi tot ce voiam eu era sa se prabuseasca, sa murim si noi, cei care trebuie sa continuam sa traim, fara tine. Te tineam de mana, cu ochii atintiti la pieptul tau,  incapatanandu-ma sa numar batai de inima, care incetasera de mult. La crestetul tau e buchetul meu de crini albi si bentita pe care scrie ‘te iubesc pana la cer si inapoi’. E adevarat, totul imi spune ca e adevarat, numai eu imi spun ca n-are cum sa fie. Te-am gasit pe lumea asta cand am venit, am descoperit-o prin tine, mi-e imposibil sa cred ca mai am cum sa traiesc daca nu esti cu mine. Stiu ca de-acum inainte o sa traiesc cu un picior dincolo, ca sa fiu acolo unde esti tu, oriunde ai fi.

Au trecut sapte ani de cand am simtit  ca viata mea nu mai are niciun rost. Culmea, tot sapte ani au trecut de cand a inceput sa aiba un rost. Pentru ca tu nu mai poti face tot ce faceai inainte, trebuie sa-mi fac partea mea de treaba si partea ta, daca se poate. Trebuie sa fiu cuminte, desteapta si constiincioasa cat pentru noi doi, trebuie sa am grija de mami si de tati atat cat am fi avut amandoi, trebuie sa cunosc si sa iubesc oameni cum ai fi facut-o tu si inca pe-atat, trebuie sa ajung in toate locurile in care ai fi vrut tu sa ajungi si sa-mi traiesc viata cu pofta, de doua ori mai multa pofta decat as avea, de fapt.

Sunt sapte ani de cand te-am strans in brate ultima oara. Cine stie cati mai sunt pana cand o sa te strang din nou… Sapte ani de cand ma tot intreaba daca sunt singura la parinti. In gand spun ‘nu’, sa ma auzi doar tu, apoi spun ‘da’ sa ma auda ei. Sapte ani in care mi-am dorit sa fiu, pe rand, toate fetele care au un frate mai mare. Dar sunt sapte ani de cand traiesc cu doua inimi in piept, sapte ani de cand ai avut dreptate: mai bine traiesti tu prin mine, decat sa fi murit si eu, cu tine.

In fiecare zi, de dor si greu, te iubesc pana la cer. Si-n fiecare zi ma iubesti inapoi…

Nevermind the rain

Exista un nou si minunat motiv pentru care ma trezesc dimineata, fie ploaie, fie vant, fie amandoua pe pamant. Este vorba despre un ONG care desfasoara proiecte pentru dialog intercultural si interfaith. Despre cum traiesc acolo pe viu tot ce scria in manualul de comunicare interculturala sper sa va povestesc altadata. Acum, o poveste despre vreme care nu-i numai despre vreme:

In locul asta minunat de care va spuneam am o colega tare simpatica. Emy se numeste ea si imi aminteste de sufletul-meu-pereche-la-birou-si-dincolo-de-el, Dibs: zambeste si e draguta tot timpul, munceste cu tot sufletul si tot sufletul asta explodeaza cand ceva nu iese bine. Intr-o zi, cand ieseam la pranz, a trecut pe langa noi o masina din care se auzea Emeli Sande – Next to me. Am inceput sa cantam amandoua refrenul, ne-am sincronizat la  ‘uuu-huuu’ si de-atunci am cam ramas sincronizate.

Vineri am mers impreuna in cautare de umbrela rezistenta la vantul naprasnic care a  batut peste Londra. Eu, umbrela neagra, ca nu prea aveam de ales. Alternativa era o frumusete de umbrela roz ca o inghetata Scufita Rosie de la Napolact (mai stiti?). Era asa de roz, ca aproape vedeai capsunica aia dulce din mijloc. Indreptandu-ma spre casa, vad cum Emy deschide roziciunea, o verifica si vine spre mine vesela spunand: ‘pink enough?’. Mi-a zis apoi ca are zeci de umbrele, adunate in cei 4 ani de cand e in UK, toate de culori diferite, toate vesele. Singurul lucru bun la ploaie e ca poti sa porti wellies si umbrele colorate, a mai zis. ‘Black umbrellas make me feel sad.’

Ploua si tot ploua si bate vantul, iar umbrelele, colorate sau nu, nu se inteleg prea bine cu mine. Asa ca mi-am luat o pelerina, nu roz, dar vesela in felul ei. Am inaugurat-o azi, caci, yay!, a plouat cu galeata toata ziua. De dimineata am intrat in chioscul mic al lui nenea Bashir, sa-mi iau credit pentru telefon. Am marcat interactiunea cu un pic de weather talk, nu ca as face asta de obicei, dar simteam cumva nevoia sa ma scuz pentru apa care siroia de pe mine. Incruntata, ma scotoceam dupa bani in buzunarele ude si-i spuneam ce satula sunt de ploaie.

Nenea Bashir mi-a zambit, mi-a dat rest si mi-a spus ca pelerina mea cu buline i-a inseninat ziua. A zis ca trebuie sa-si ia si el. Parca am vazut-o in clipele alea pe Emy, cu umbrela ei rozosina. Am zambit si i-am urat o zi buna. Iar el: ‘Take care, darling! Nevermind the rain, it looks good on you…’ .

 

Scrisoare acasa #5

Fete,

Urmeaza mail in detaliu despre mine si apele in care ma scald.

1. Internship: Am inceput vineri internship-ul ala de digital content editor la un ONG care militeaza pentru dialog interultural si interfaith. Echipa e mare dar nu lucreaza toti in birou, iar biroul il impart cu alt ONG care face cam acelasi lucru ca si ei, la scara mult mai mare. Sunt acolo indieni, pakistanezi, turci, atei, oameni de toate felurile si culorile, ceea ce e o experienta foarte misto. La capitolul comunicare sunt praf, pentru ca nu au avut niciun fel de strategie si au avut numai interni care sa faca ce stiau si ei, dar nu e nimic coerent. Asa ca am de lucru mult si vineri am prezentare cu Project Managerul ca sa-i propun o strategie de comunicare pe 3 luni, cat stau eu aici. O sa ma apuc maine de ea, ca e mult de gandit & scris. Imi place, pe de o parte, ca trebuie luat totul de la zero, pentru ca dupa astea 3 luni o sa am un ‘before & after’ foarte clar. Dar, pe de alta parte, mi-e groaza un pic de faptul ca organizatia nu are buget deloc pentru comunicare…

2.Examen: Nu stiu daca am apucat sa va zic, dar trebuie sa imi iau IELTSul acum, pe 16 iunie, pentru ca asta e conditia de la King’s ca sa fiu acceptata neconditionat. Cambridge-ul meu nu e suficient de bun, trebuie sa imi dau IELTS Academic English. M-am suparat cand am aflat, ca e o corvoada in plus, sunt niste bani in plus pentrut taxa de inscriere, altii pentru cartile alea de teste (care sunt ca naiba de scumpe) si un pic de stres, pentru ca trebuie sa iau peste 7 si peste 7.5 la scris. Dar am facut teste si l-am pomenit de-o mie de ori in gand pe Sclifos pentru ca m-a invatat engleza. Nu e atat un test de cunostinte cat e un test de atentie la detalii si de viteza, deci trebuie sa ma antrenez. Am terminat deja testele din prima carte pe care mi-am cumparat-o.

3. Casa: Iar, nu stiu daca v-am spus, dar urmeaza sa ne mutam. Cautatul unei case e o experienta ciudata si foarte time consuming. Am ajuns sa cunosc toate agentiile de imobiliare din zona de nord a Londrei si mi-am lasat numarul la o gramada de agenti. Printre astia, la o romanca/moldoveanca (inca nu pot sa-mi dau seama) blonda cu ochii albastri, care sta de 5 ani in Londra si conduce o decapotabila rosie ca focul. A fost de treaba si ne-a ajutat sa ne gasim cel mai frumos studio, in cea mai frumoasa zona, in cel mai bun posibil pret. Inca nu avem raspunsul final, pentru ca mai multi oameni au vazut si vrut locul ala si acum proprietarul trebuie sa aleaga chiriasii. Fingers crossed, fetele, sa ne aleaga pe noi, ca e tare frumos acolo, avem balconas care da in gradina, o gradina verde cu flori, copaci si veverite.

SAMSUNG

Sunt bine, m-ar bate Dumnezeu daca as zice altceva. Sunt bine pentru ca, sincer, I’ve been worse:)), sunt bine pentru ca am pofta de mancare, pentru ca m-am ingrasat 5kg, pentru ca am exact ce mi-a lipsit anul trecut: timp. Ma simt vulnerabila pentru ca nu am un statut aici si pentru ca imi dau seama cat mai dureaza pana cand prind radicini. Dar o sa se schimbe multe cand o sa fiu studenta, inclusiv stigmatul asta de a fi din Romania.

In concluzie, cel mai important proiect al meu, acum, e sa imi tin moralul ridicat. Orice NU ma ajuta in directia asta nu e important pentru mine acum. Pinterest e prietenul meu cel mai bun lately, ca imi serveste numai intelepciuni de-alea motivationale care ma fac sa ma simt bine:)).

Va duc dorul la un nivel pe care nu vi-l puteti imagina. Dorul meu de voi e un amestec de recunostinta ca ne-am avut, cu siguranta ca o sa ne avem intotdeauna, orice ni s-ar intampla si oricat de departe am fi, cu spaima ca exista, totusi, un ‘prea departe’. And in my darkest moments, de care am destule, ramane mai mult spaima. Cumva, poate sunt prea pinteresista eu, reusesc sa ma intorc intotdeauna la siguranta.

Vreti sa fim prietene forever and ever?

PS: Trebuie sa incepem sa discutam despre nunta Izei, nu mai e mult pana pe 5 septembrie.

PPS: Am fost in Brighton in weekend, e atat de frumos❤

Despre alegeri

Ca sa fiu sincera, eu n-am prea urmarit Eurovision-ul anul asta. Am urmarit update-urile prietenilor mei de pe Facebook, unde am si ascultat piesa care ne-a reprezentat. M-a intrigat ca era in spaniola, dar m-am gandit imediat ca e o carte bine jucata (latinitatea si toate cele), ca aceasta pozitionare are o viziune cat de cat strategica in spate. Ca sa mai fiu sincera o data, mie nu imi place piesa, dar imi aminteste de drumurile cu taxi-ul in Bucuresti, cand soferul asculta Radio 21 sau Kiss FM si, la sfarsit, coboram cu mintea impregnata de-o melodie din heavy rotation. „Prinde”, adica. Iar daca prinde suficient incat s-o vrea toata lumea castigatoare, nu pot sa fiu ipocrita si sa nu ma bucur ca tara mea castiga. N-a fost cazul, dar asta e alta poveste.

Acum, ca am clarificat asta, sa trecem la urmatorul punct al discutiei. Internetul de UK a fost baiat de treaba sambata noaptea, asa ca am reusit si eu sa ma uit la finala. Recunosc ca ma luasera sperantele pe dinainte in ceea ce priveste strategia Mandinga, caci nu, nu era vorba in propozite despre niciun fel de viziune. Nici vorba de pozitionare coerenta: una-i limba in care e cantata piesa, altul e spatiul la care trimite clipul, altul universul pe care, vorba aia, il evoca spotul de prezentare al Romaniei. Adica niste tineri cu rucsacul in spate, bucurandu-se de privelisti montane. De ce nu o gasca petrecand nebuneste si dansand frenetic, la mare, daca tot cantam in spaniola si avem sange fierbinte? Mi-au placut, in schimb, moldovenii, mi-au placut asa de mult incat am zis cu voce tare ca mi-ar fi placut sa ne reprezinte si pe noi asa ceva, in loc de Mandinga. Bine, „in loc de Mandinga vietii”:)), asa m-am exprimat.

Zicand asta, mi-am dat seama imediat ca cel mai trist lucru e sa nu ai de unde alege. Cand alegi prost, iti dai palme ca n-ai ales varianta mai buna. Cand orice ai alege e prost, pentru ca nu exista varianta mai buna, nici palme nu-ti mai vine sa dai, nici tie, nici nimanui. Iti vine sa nu mai alegi si gata. Daca-mi amintesc eu bine, n-am prea avut pe cine alege la selectia nationala Eurovision 2012. Cam asa arata, la noi in tara, si anul asta electoral, daca vad eu bine. La ce bun sa mai votam, daca nu avem cu cine? Pe cine sa alegem, cand toti sunt la fel?

Eu nu pot decat sa sper ca nu e chiar asa, ca mai avem, totusi, pe cine alege. Iar fenomenul Nicusor Dan imi impinge si mai mult speranta in directia asta. Pe langa faptul ca e mai bine scolit decat majoritatea figurilor pe care le vedem la TV, pe langa faptul ca e activist social si ca tot ce a realizat deja garanteaza pentru el mai mult decat promisiunile goale de care ni s-a acrit, omul asta a castigat atat de multi sustinatori (doamne ajuta sa fie suficienti pentru a fi ales) pentru ca ne-a uns acolo unde ne doare: nu e totul pierdut atata timp cat inca mai avem pe cine alege.

La ora asta tarzie, eu ma-ntorc pe-o parte si pe alta (na, ca mi s-au intamplat niste umeri arsi de la prea mult soare in Londra, cine s-ar fi gandit?) si va doresc alegeri bune, de orice fel ar fi ele. Noapte buna!

sursa

Scrisoare acasa #4

Fete,

Am visat intr-o noapte ca eram la mare. Se intampla sa fie Vama Veche si eram tare fericita ca am putut si eu sa vin. Ma duceam pe plaja sa va caut si va gaseam intinse la soare. Nu prea ma bagati in seama, parca erati suparate pe mine sau ceva. Va grabeati sa intrati in apa. Eu ma pregateam sa ma tolanesc pe jos si ziceam ce trist e sa fii departe, ca te uita lumea (recunoastem noi aici, cumva, gandurile negre ale cuiva?:)) )

distancephoto

Camy, tu, din adanca ta intelepciune, imi ziceai ca n-am niciun drept sa ma plang. Ca felul in care tin eu legatura cu oamenii face lucrurile sa fie asa. Si ca tu ai renuntat sa te mai astepti la ceva de la mine (ohh, so painful!). Perplexa cum eram, am devenit si mai si cand te-ai ridicat sa intri si tu in apa, te-ai intors si mi-ai zis asa:

„E ca si cum te-ai chinui sa cosi un tiv. Diferenta intre noi e ca eu il cos la o camasa si mai cos si niste nasturi intre timp, iar tu te chinui sa treci de pe un picior pe altul al unui pantalon”:))

Profund, nu? M-am chinuit toata ziua aia sa patrund metafora si am zis ca va scriu sa va povestesc:p

Ce mai faceti voi? Eu am luat internship-ul ala pt care am avut interviu imediat ce am venit din Ro, incep din iunie. Luni am un interviu pentru un contract self-employed. Nici macar nu i-am cautat eu, m-au gasit ei pe un site de job-uri, tare m-am mai bucurat.

In rest, cam asta se scrie in presa de aici zilele astea. Nu pot sa spun ca ma bucura prea mult…

Post Navigation

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

%d blogeri au apreciat asta: