Valea stareței

Doica Dina stă la pod și se uită în deal, cu ochii ei gri și tulburi, să vadă cine mai trece pe drum. Nimeni nu mai trece. Din vale  mai vine în goană câte o mașină, lăsând în urmă voaluri ridicate de praf. Nu-i zi de sărbătoare și oamenii n-au ieșit la poartă să stea de vorbă. Sărbătoare sau nu, doica Dina iese la pod în fiecare seară, când se lasă întunericul. Casa ei e singura de pe Valea Mănăstirii care nu e conectată la curent electric. Decât să prăpădească gaz și lumânări, Dina preferă să stea la pod până când se lasă noaptea de-a binelea și se duce la culcare.

N-am știut niciodată de ce îi zic ei pod băncuței de la poartă. Poate pentru că prin fața fiecărei porți trec șuvoaie de apă care se varsă în Strâmba. Strâmba e pârâul care traversează satul, iar seara, băieții și fetele se adună la podul mare, după ce-au trecut pe la porțile celor care lipsesc, strigându-le să vină la pod la Strâmba. Pe Valea Mănăstirii, numai casele sărace n-au pod la poartă.

De parcă ar fi auzit ce scriu acum, doica Dina își întoarce încă o dată privirea cenușie în deal și așteaptă ca din cocioaba văruită în alb și acoperită cu prelate negre de cauciuc să iasă vecina ei, Solovoaia. Văduvă, fără bărbat, fără casă, Solovoaia își duce zilele în cocioaba mică, albă, cu geamuri înflorate și își ține pe lângă ea copilul handicapat. Gheorghe nu știe să scrie, nici să citească, are uitătură de om nebun și-și târâie picioarele când merge, ca și cum ar uita întotdeauna să se încalțe cu totul. Maică-sa l-a învățat să umble cu capra pe dealuri și să-i fie de ajutor prin curte. Deși n-au pod în fața porții și stau într-o cocioabă, Solovoaia umblă întotdeauna dreaptă, frumos îmbrăcată, cu mărgele colorate la gât.

Când eram mici, copiii spuneau întotdeauna, seara, la pod, că Solovoaia e ca lupul: nu-și poate mișca deloc capul, iar ca să se întoarcă trebuie să-și întoarcă tot corpul. Cine nu credea trebuia să arunce cu pietricele după ea, când o vedea trecând pe drum. Solovoaia nu întorcea capul, ci se întorcea toată, se încrunta, iar din gâtul sugrumat de mărgele se auzea o voce pițigăiată: Tu al cui ești, mă? Păi nu mă duc io și te zic lu’ Măria? Stai așa, numa’ să vezi tu mâne!

La pod la Strâmba se întâmplau în fiecare seară  lucruri de care lumea uita până de dimineață. Numai Solovoaia nu uita. Mama Maria sau Mamaria, cum am botezat-o noi pe bunica, știa că prostiile cele mai mari nu le făceam noi și-o împăca mereu pe Solovoaia dându-i de pomană.

Bunicii mei au stat întotdeauna departe de drum. Casa lor era sub deal, iar până la poartă aveai puțintel de mers. Mi se părea că drumul ăla era un drum în sine, cu case de o parte și de alta. Adevărul e că fratele mai mic al bunicului, nea Costain (Constantin îl chema, de fapt, dar așa îl știa tot satul) avea două gospodării, de o parte și de alta a drumului nostru. În cea veche își mutase băiatul cel mare, iar pentru el ridicase o altă casă, lângă. De sus, din casa bunicilor, vedeam întotdeauna cum nevastă-sa, Lelița, trecea de la o casă la alta cu străchinile pline, fără să mai ocolească, prin fața porții noastre, pe drum. Făcuse potecă, o potecă îngustă cât pașii ei, care tăia în două drumul nostru.

Nea Costain era tâmplarul satului și avea mulți bani. Nu de puține ori îi dădea pe băutură și atunci îi striga peste gard bunicului: O să-ți fac gard prin fața casei, o să te-nchid acolo, sub coastă, să văd atunci pe unde mai ieși. Tata Ioniță (Tataniță, pentru noi) nu-i răspundea  niciodată. Ne răspundea nouă zicând că Lelița e de vină, că ea face tot răul și că ea îl întărâtă împotriva familiei. Deși copiii lor primiseră fiecare câte o casă și fuseseră ajutați să-și facă un rost, veneau tot la casa părintească să se bată între ei pe banii lui Costain. Pesemne că Lelița se săturase să privească peste gard, la fetele care, cu toată sărăcia lu’ Tataniță, plecaseră la liceu și-apoi la facultate, se săturase să vadă cum dracii ăia ai ei ar fi în stare să le dea în cap pentru un blid de mâncare. Câteodată se plângea Mamariei că ea, fată bogată, dată la pension, se dusese după un țăran și că nu avusese noroc de copii care-i să-i semene ei ci erau, leiți, neamu’ lui prost.

Într-o dimineață de toamnă, când ne-am trezit să plecăm fiecare în orașele unde începeam școala, am văzut un gard din lemn proaspăt tăiat, care traversa drumul, urmând poteca făcută de pașii Leliței. Nea Costain se ținuse de promisiune. Familiile nu și-au mai vorbit de atunci decât pe holurile tribunalelor, unde s-au întâlnit ani de zile.

Lăsați fără drum, fără poartă, fără pod, ieșeam la drumul mare prin grădină, pe malul Strâmbei. Toamna, la recoltă, era cel mai greu, că atunci se umflau șuvoaiele, Strâmba se făcea mare și carele n-aveau pe unde să treacă, să ajungă în curte. Costain se îmbăta cu vin nou și amenința, de peste gard, că o să pună foc la casă și-o să ne privească arzând, să vadă el pe unde o să vină pompierii să stingă focul. După ani și ani de procese, am aflat toți că dreptatea o fi ea legată la ochi, dar în nări tot poate simți mirosul banilor. Costain a cumpărat tot ce-a avut un preț, inclusiv autoritățile care urmau să execute o sentință definitivă ce ne-ar fi dat drumul înapoi. Lelița s-a lăudat în tot satul că patru fete, cu facultățile lor cu tot, n-au avut nicio șansă în fața copiilor ei care au știut să se descurce.

Satul nu mai era la fel de când n-am mai putut ieși la drum. Oamenii nu știau cui să țină partea, dar s-au gândit de cine au nevoie mai des, care poartă închisă i-ar afecta mai mult. Bunicii nici nu mai aveau poartă, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, așa că alegerea a fost simplă. În plus, pe nea Costain îl căutau când aveau nevoie de ferestre, mese, scaune, uși, sicrie, iar meșter mai bun ca el nu mai era în sat. Tataniță, în schimb, nu s-a priceput niciodată la nimic. Îi plăcuse să citească, pe vremea când țăranii n-aveau bani să-și țină copiii în școală. Era bun la istorie și la geografie și-mi amintesc că-mi plăcea să-l ascult povestindu-ne războaiele. În afară de noi, nepoții rânduiți la mâncat, spălat și închinat înainte de culcare, n-avea nimeni timp de poveștile lui. Îi mai plăcea să altoiască pomi. Țin minte și-acum un prun care făcea fructe galbene, niște prune mari cu gust de caise, din care veneau să se înfrupte toți copiii. Pruni ca ai noștri nu mai avea nimeni în tot satul.

Pe Tataniță îl căutau oamenii când se prindea deochiul de copiii, nevestele sau animalele lor. Tot satul fusese, la un moment dat, vindecat de el, dar oamenii nu prea știau să prețuiască lucrurile care nu costau nimic, iar Tataniță nu ceruse niciodată, nimic, pentru descântec.

Că intraseră sau nu în disputa dintre familii, strâmbenii, toți, păreau să fi fost atinși de ură. După ce-o așteptase o viață să iasă la pod, să stea de taină, doica Dina prinsese ciudă pe Solovoaia. Gheorghe, băiatul handicapat al Solovoaiei, se dusese la mănăstirea de maici din deal și începuse să le ajute la treburi. Știindu-l sărac și necăjit, maica stareță l-a ajutat să își ridice o casă, să nu mai facă iernile în cocioaba bătrânească. Cine știe ce-o fi durut-o mai mult pe Dina… Casa mândră de cărămidă ridicată nu departe de a ei, ferestrele luminate seara sau ajutorul stareței?

Se spunea în sat că maica stareță putea să rezolve orice, iar dacă nu putea ea, sigur cunoștea pe cineva care putea. Când măicuțele și-au cumpărat mașini, tot satul se ferea din calea lor. Goneau cu viteză, călcau curci și boboci de gâște. Cică ar fi călcat o fetiță într-un sat vecin și-ar fi omorât-o pe loc. Nimeni nu știa, de fapt, cine fusese de vină, că la pușcărie n-a mers nicio măicuță. Maica stareță putea să te scape și de pușcărie, dacă era nevoie. Dina spunea, cu invidie, ca dacă te ia maica stareță în grijă te face om, te scapă de toate problemele. Eu o ascultam și mă gândeam la drumul nostru închis, peste care Costain ridicase, între timp, un grajd și-un fânar și mă întrebam dacă stareța ne-ar fi putut da drumul înapoi. Mamaria se dusese de-atâtea ori la mănăstire înaintea proceselor, să se roage. Păcat că se ruga la icoane, căutându-l pe Dumnezeu. Poate dacă ar fi căutat-o pe stareță am fi avut și noi drum… Costain o căutase de multe ori, ca să vorbească despre lemnăria, nouă toată, pe care o adusese în chiliile maicilor.

În timpul studenției am ajuns foarte rar pe la Strâmba. Poveștile de pe Valea Mănăstirii le auzeam când vorbeam la telefon cu Mamaria. Așa am aflat că doica Dina nu mai vorbea deloc cu Solovoaia. Întunericul casei îi cuprinsese mințile. După ce suferise câteva accidente vasculare consecutive, Dina nu-și mai putea folosi picioarele. Se târa la poartă să vadă lumea trecând, dar pe Solovoaia n-o mai putea suferi și nici nu-i mai dădea bună ziua. Îi spusese ea Mamariei că, în mintea ei întunecată, vedea cum Solovoaia întinerea pe zi ce trece de când avea casă nouă, de cărămidă. Se temea, de când paralizase, că o să vină să-i ia bărbatul, iar ea o să rămână singură și neputincioasă, în negură.

Acum trăiesc într-o țară pe care Tataniță sigur ar ști să o arate pe hartă. Știu sigur că în mintea lui asta e limpede, deși toate celelalte sunt tulburi: de ce i-a vrut fratele lui răul? De ce înainte de-a muri, când înnebunise, venea la gard, plângând și-l striga, rugându-l să-l scape de Lelița, care îl bate și vrea să-l omoare? De ce n-are drum, dacă a avut dreptate? De ce au început să tremure mâinile, apoi capul, apoi picioarele, până când, într-o zi, n-a mai fost în stare să se miște? De ce nu se mai poate ridica, să meargă până  la drum?

Vorbesc cu mama la telefon, care îmi povestește ce mi-ar povesti Mamaria, dacă aș putea să vorbesc mai des cu ea. I-auzi, mamă, a murit Solovoaia! Știi că ea nu putea să doarmă întinsă, ca toți oamenii, din cauza gâtului. Dormea în fund și, într-o noapte, a căzut în cap. De-atunci n-a mai putut înghiți nimic, mânca numai lapte de capră. A dus-o stareța la doctor, dar n-au mai avut ce-i face. Într-o zi, Gheorghe a găsit-o moartă, în fund. Credea ca doarme…

Pe Valea Mănăstirii e liniște. Tataniță stă în căruț, cu capul pe spate. Are ochii închiși, dar eu știu că vede. Se uită spre cer, apoi privirea îi coboară boltă, peste drumul închis, pe drumul mare, unde un bărbat cu barba crescută și haine prăfuite, de doliu, își târăște picioarele pe drum și se tânguiește că a rămas singur pe lume. Capra pe care o mână se oprește din când în când, să-l aștepte…