Petroşani-Bucureşti-Bruxelles-Gent (2,3)

La metrou la Brâncoveanu toţi berceniştii se uitau fascinaţi cum eu şi Camy ne luptăm cu monstrul meu de bagaj. Mai mult Camy decât eu, ce-i drept… Îi mulţumesc pe această cale că mi-a fost alături la greu şi că nu a plâns la aeroport, ca să nu mă facă şi pe mine să plâng. Nu ştiu cum am reuşit să mă abţin de data asta…locurile astea au ataşate, pentru mine, un plâns sine qua non. Cred că eram prea emoţionată, ca să nu zic stresată, încercând să-mi imaginez cum o să mă descurc eu când n-o să mai fie nimeni prin preajmă să mă ajute.

Întotdeauna, în situaţii de-astea, am norocul să nimeresc lângă oameni care sunt mult mai stresaţi şi emoţionaţi decât mine. Şi asta mă transformă, brusc, într-un om mult mai puternic, pentru că proximitatea îmi dă sentimentul unei oarecare responsabilităţi faţă de slăbiciunea celui de lângă mine. Am mai discutat despre asta…cum fiecare om trezeşte în tine omul complementar. Lângă mine, în avion, o fată de 18 ani, care nu mai zburase niciodată. Mergea să lucreze la Bruxelles şi era atât de stresată, încât vorbea foarte mult şi aproape mi-a povestit toată viaţa ei. Şi-a făcut o mie de cruci, la fiecare zguduitură, fiecare smucitură (şi au fost câteva), mi-a pus o mie de întrebări până am ajuns, toate de genul ce se întâmplă dacă…? şi eu ce fac dacă…? Am fost prea ocupată să o încurajez pe ea, ca să mă mai gândesc la ale mele, dar după ce am dus-o la ieşire şi m-am întors să iau trenul spre Gent, m-am văzut prima oară singură, cu tot bagajul. 24 de kg de cărat după mine, cel puţin 7 în spate, alte 2 atârnând de umăr. Mi-am luat bilet şi m-am rugat, încă o dată, ca în momentele critice, de ridicat şi urcat bagajul, să fie mulţi oameni săritori în preajmă.

N-au fost. În Gent eram aşa de ruptă de spate şi cele n scări de coborât de pe peron în pasaj m-au impresionat atât de mult, încât mi-am lăsat trollerul să ajungă at its own pace până jos. Apoi am mers la cel mai paredeîncredere taximetrist. S-a oferit să îmi pună bagajul în portbagaj, s-a aplecat, s-a opinitit şi în final m-a rugat să îl ajut să-l ridice. Cred că a şi zis ceva de genul aahh mutter după ce am reuşit să-l băgăm. În Gentbrugge m-am trezit în faţa unei case albe, la uşa căreia nu răspundea nimeni, cu 2 numere de telefon la care nu răspundea nimeni. Nu aveam unde să dorm prima noapte şi colegele din Spania au zis că mă primesc la ele. Numai că probabil au uitat  să şi fie acasă  cînd fac asta şi aşa m-am pomenit singură-cuc, pe o stradă pustie, sinistru de liniştită. Nu se auzeau decât rolele fetiţei blonde care îmi dădea târcoale şi care nu vorbea nici engleză, nici franceză. Măcar să fi auzit o voce, ceva, că tăcerea aia mormântală îmi dădea fiori.

Nici n-apuc să mă gândesc că mi se face frig şi frică, când aud la colţul străzii nişte voci ca din telenovele, vorbind repede şi agitat. Şi le văd pe fete, mă văd şi ele, se opresc din vorbit şi vin repede la mine, să mă ia în braţe. Foarte de treabă fetele din Spania..urma să văd pe pielea mea că e adevărată teoria conform căreia climatul ţării din care vii influenţează temperamentul. E foarte cald lângă oamenii din Spania. Am petrecut prima mea noapte în Belgia comentând VMA 2009, bând bere albă (deliciousssss) şi stând la poveşti cu fetele.

A doua zi aveam o febră musculară ca după orele de sport din liceu. M-au dus fetele până în centru şi de acolo până la camera mea de cămin am urcat şi coborât bagajul în şi din tramvaie de începuseră să-mi tremure mâinile, picioarele şi everything in between. Am avut timp să-mi trag sufletul rătăcindu-mă de 2 ori  şi cerând, ultima oară, indicaţii unui moşulică simpatic, cu părul alb alb, singurul locuitor al Gentului care era pe stradă la ora aia. Până şi-a scos cohelarii, până şi i-a pus, până a luat harta, până a ajuns harta în faţa ochilor lui, până a sucit-o şi răsucit-o, până m-a întrebat de unde sunt şi până mi-a făcut o introducere-argument despre limbile de origine latină şi motivul pentru care ar fi trebuit să-i vorbesc în franceză şi nu în engleză…..am avut timp să-mi trag sufletul, să mă simt uşoară, să cred că sunt ready to go, să  dea ceva cu rest între ready şi to go, să mă plictisesc, să am gânduri de ucidere prin aruncare în Coupure, să mă simt vinovată pentru ele, să plănuiesc evadarea şi recuperarea hărţii prin smulgere, să mă simt prost pentru asta, să simt, dintr-o dată, că nu mai simt absolut nimic…

În sfârşit, camera mea. Nişte neni care dădeau găuri  şi făceau praf şi gălăgie îşi cer scuze pentru ceva ce nu mai înţeleg, pentru că jumătate din propoziţie  a fost în engleză şi cealaltă jumătate în Dutch. Deschid uşa, trag bagajele înăuntru, răsuflu uşurată şi mă întorc. Arăta fix ca în pozele de pe net, doar că de n ori mai prăfuită, murdară, cu tencuiala căzută, rece, neprimitoare. Deci pentru asta îşi cereau scuze. M-a lovit un plâns de-ăla cu sughiţuri, mă învârteam prin cameră şi  nu mă mai puteam linişti. I-am făcut un SWOT mental, am plâns pentu toate weaknesses şi threats şi nu m-am putut opri nici când am ajuns la strenghts şi oppotunities. Waaaa, am fier de călcat, ce bine că nu mai trebuie să îmi cumpăr eu unul şi nici să umblu şifonată prin lume, ce bine, ce bine ((

După ce am plâns o cantitate de lacrimi cu care aş fi putut spăla pe jos, m-am schimbat şi am ieşit în micul, vechiul, îl iubescul Gent să  cumpăr produse de curăţat. Am făcut curăţenie frenetic până noaptea, târziu, după care am despachetat şi-am dormit dusă. Credeam că o să fie nevoie de-o macara să mă ridice din pat de dimineaţă, dar foamea a fost un imbold destul de puternic.

Aşa se încheie trilogia mea plină de peripeţii. Cu întârziere postată, pentru că n-am avut laptop aproape o săptămână. Dar, despre asta, într-o altă poveste.