Petroşani-Bucureşti-Bruxelles-Gent (1)

Partea 1 – Petroşani-Bucureşti

‘Banii sunt la voi, da?’, întreb eu în maşină, cu un picior deja pe tărâmul gării mici din Petro. Mama şi tata Brânzan schimbă repede priviri de copii care şi-au uitat tema acasă and the next thing I know, sunt la coadă să-mi iau bilet spre Bucureşti, iar tata Brânzan face drumul înapoi spre casă, să ia euroii, ca să aibă fata cu ce-şi plăti la aeroport kilogramele în plus pe care le are bagajul ei. Dar, să nu anticipăm. Mama Brânzan se uită la ceas, ascultă roboţica ce anunţă trenul spre Bucureşti, se mai uită la ceas, la parcarea de unde tocmai a plecat tati, iar la ceas, iar la parcare. Eu,  la rând, în spatele unui nene frăgezit, emanând ţuică prin toţi porii.

Nenea, către tanti de la ghişeu: ‘Şi asta..adică…io sunt la vagonul 6?’Tanti:’Nu, la 7. Şşşaaaapteee.’ Nenea: ‘Şşşşşaaaasssee?’ Tanti:’Şşşşş…..aaaaa….pteeee!!!’ Nenea: ‘Da, doamnă, înţeleg…şşşş….aaa…seeee’ Eu mă simt deja ca-n filmele cu proşti, întârziată la gară din cauza bagajului făcut şi desfăcut pe ultima sută de cm, fără bani, cu trenul anunţat, cu încă un tren sosit în gară din direcţia opusă, ceea ce înseamnă că a fost barieră, ceea ce înseamnă că tata Brânzan mai întârzie ceva, ceaa ce înseamnă că… ‘şase, doamnă, mă duc la şase?’ M-am interpus nervoasă între dilema lu’ nenea şi zelul lu’ tanti, care n-o lăsa să-l trimită naiba la vagonul şase, dacă lui la şase îi plăcea, să se mai certe acolo cu altcineva pe locuri, nu aici, în faţa şansei mele de a-mi cumpăra biletul pentru trenul spre Bucureşti, spre avionul spre Bruxelles, spre iar trenul spre Gent.

Şi vine trenul. Şi se urcă lumea. Eu sunt în stand-by, mă uit când la tren, când la mama, care se uită disperată spre parcare, nu vede nimic, se uită iar la mine, eu mă uit iar la tren şi îmi vine în minte vocea enervant de calmă a gps-ului când spune ‘reconfigurarea traseului’. Aşa… reconfigurarea traseului. Schimb biletul, plec la noapte, o sun pe Camy, mergem direct la aeroport. Hai că am timp. Hai că se poate şi aşa. Ce naşpa o să fie. Da’ mai contează? O să plece trenul. Imediat pleacă. Mă uit la naş, se uită la mine, se uită la mama…desenam deja o linie imaginară între mine, mama şi parcare, încât toată suflarea gării mici din Petro putea să-şi imagineze scenariul. Şi cred că deja şi-l imagina, pentru că la un moment dat toată lumea care se aşezase liniştită în tren începe să se agite, toţi se uită pe geam, spre parcare, de unde apare tata Brânzan, abia respirând, cu un ditamai trollerul în braţe. Mama B., la mijlocul distanţei dintre mine şi tata B.: ‘Urcă-te, urcă-te! Marius, vagonul 2, vagonul 2′. Tata B: ‘Careee?’ Mama: ‘Ddddooooiiii’ M-ar pufni râsul şi aş zice ‘şşşşaaaaseee, da, şaaaassseee’, dacă nu aş fi prea ocupată să fac un şpagat aproape vertical, că lipseşte o bucată bună de peron în dreptul uşii şi trebuie să ridic piciorul nemilos de mult ca să ajung la treaptă. Tata Brânzan îmi dă banii şi aruncă trollerul în tren. Toată gara respiră liniştită.  Eu nu pot nici să-l mişc de pe loc. Nici să-l trag. Paranteză: dacă vreţi să ştiţi câte kg are bestia mea de bagaj, rezolvaţi problema formulată în stilul Andreescu: câte kg are bagajul lui Brânzan, având în vedere că este inversul numărului ce reprezintă greutatea lui Brânzan? Închid paranteza.

Tata Brânzan are un schimb scurt de replici cu naşul care încă stătea pe peron. ‘Am timp să mă urc? Are bagaj greu’. ‘Nu’ Şi se urcă. Îmi mişcă bagajul, prind şi eu mişcarea, coboară, trec prin vagonul de clasa 1 şi mă împotmolesc de picioarele unui nene care adormise cu ele pe culoar. Nevastă-sa începe să ţipe la el, că i-a zis ea să se adune, uite că nu are domnişoara loc să treacă, începem amândouă să-i mutăm picioarele. Tata Brânzan mă urmeşte pe geam, de afară, vede că mă aplec, crede că nu mai pot să-l duc, se urcă iar, vine să mă ajute, se trezeşte nenea, e dezorientat, nu înţelege care-i graba şi nici de ce nu-şi mai are picioarele unde credea ca le are. Pleacă trenul, coboară tata B, ajung la locul meu şi apuc să mă uit o dată înapoi. Mama B. crede că prin ochelarii de soare nu se vede că plânge. Tata B. abia mai respiră.

Vine naşul. Caut biletul în carnetul de cupoane. Nu e. Dau filă cu filă. Găsesc un bilet vechi, Bucureşti-Petroşani, dar nu biletul. Mă gândesc că mi-o fi scăpat din mână. Aş putea să îmi iau altul de la naş. Funny thing e că nu mai am niciun leu în buzunar, literally. Doi, trei, maxim şasă:P. Şi caut biletul. Scot carnet, agendă. Răsfoiesc. Nimic. Scot tot ce am în buzunarul xxl al genţii şi mai xxl. Îl găsesc fix când ajunge naşul la mine. Respir, că rămăsesem în urmă cu asta şi pun capul în palme. Destule aventuri pentru astăzi. Mai las şi pentru mâine.

(Va urma)