5 luni din viaţa noastră, trecute în 3 zile. 3 zile care păreau să nu se mai termine, e drept, dar tot 3 zile rămân. Creşte inima în noi când citim evaluările din partea invitaţilor, când Şerban Ciuşcă spune jos pălăria pentru organizare, când toţi oamenii ăştia tari cu care am avut de-atâtea ori emoţii, vorbind la telefon, spun că nu au văzut nicio diferenţă între evenimentul organizat de noi şi altele, organizate de profesionişti. Noi am văzut:)) …but hey, nu s-a văzut.
La sfârşit de eveniment în care mi-am lăsat juma’ de suflet, mi-e dor de toate mail-urile şi mapele şi telefoanele şi crizele şi greşelile şi şedinţele şi listele de to do şi de senzaţia că fac ceva în care cred. Şi mi-e dor de echipă şi de râs şi de mâncat împreună şi de bucurat şi-njurat împreună şi cumpărături şi Mona m-a învăţat să fac peşte la cuptor şi de glume de şantier şi bricheta şi eu nu înjur şi cafea şi dimineaţa la sediu şi mai e o saptămână şi …s-a dus.
Şi de râsul de după eveniment, citind nişte fişe de evaluare, în care minusurile evenimentului sunt:
normarea defectuoasă a produselor de panificaţie
gestionarea necorespunzătoare a pauzelor din punct de vedere culinar
(câtă delicateţe îţi trebuie să spui mâncare puţină 
) )
arestarea lui Becali şi vremea de afară
(se rezolvă, la anu’ o să ne asigurăm să nu se mai repete o asemenea greşeală..)
Şi s-a dus Congresul…
