De când stau în Bucureşti trăiesc în fiecare zi stupoarea aia în faţa tuturor ceasurilor peste care dau. Aşa târziu s-a făcut? Nu mă uit niciodată la ceas şi-mi spun că e devreme, nu mi se întâmplă să mă uit la ceas când e devreme. Nu e niciodată devreme. Într-un fel, aici e întotdeauna târziu, foarte târziu.
De-asta mi se face foarte dor de casă câteodată. Pentru că sunt sătulă să fie târziu aici, sunt sătulă de goana aia cot la cot cu timpul. Gonesc ca să pot ajunge la sfârşitul zilei să mă uit la un ceas care să-mi spună că e târziu, doar târziu şi nu prea târziu.
Astăzi mi-am dat seama că iubesc ceva indefinit din Bucureştiul ăsta. Într-o joi, la nouă seara, când plouă mărunt şi rece, Lipscaniul e mut si rochiile de mireasă sunt încremenite în vitrine, nimeni nu mai goneşte. Nici nu mă uit la ceas, pentru că m-am obişnuit să fie târziu. Dacă m-aş uita, mi-aş da seama pentru prima oară că e devreme. E prea devreme să simt atât de des că e târziu.
Avem timp…
Posted by rada on februarie 25, 2009 at 10:32 pm
cat de adevarat…i’m feelin` you , girl