Slava Domnului ca mai exista si zile de sambata, altfel as ramane setata pe optiunea ‘neatza! zambeste lumii — arunca-te in lume — inchide ochii peste lume’ pe care o execut in fiecare (atat de obositor-si-in-acelasi-timp-nu-stiu-ce-m-as-face-fara ‘fiecare’) zi.
N-am scris saptamana asta pe blog, dar am scris in jurnal, asa ca mi-am respectat promisiunea, una din cele 10 si ciudate promisiuni, de a scrie in fiecare zi ceva, undeva, indiferent cat de putin si indiferent unde. Mi-am incalcat altele, in schimb. Pe a 10a nu. Dar altele…
Cand ne-am mutat in prezentul nostru ‘acasa de la Bucuresti’ stiam ca o sa fie un ‘acasa’ provizoriu, ca o sa dureze cam un an, adica suficient incat sa apucam sa ne obisnuim cu el si suficient incat sa nu apucam sa ne obisnuim cu gandul ca trebuie sa-l parasim. Thing is ca ma atasez cateodata de lucruri mai mult decat ar fi cazul. Pana la urma e doar o casa… Care are imprimate semnificatii pe fiecare cm patrat. Dar asta e vina mea…cine ma pune sa am o viata cu atat de multe si profunde semnificatii? E doar o casa. Si semnificatii o sa mai fie de imprimat si in alta casa, ca doar nu de semnificatii duci tu lipsa, fato. Dar alea sunt alte semnificatii. Legate de alti oameni, de alte lucruri, de alta eu. Noh si acum ce-ai vrea…sa stai pe loc, agatata de tot ce nu mai e? Revino-ti, da-ti o palma singura si daca nu poti, sunt destui care pot sa faca asta pentru tine.
De cand proprietara ne-a intrebat cam cate luni mai stam, am inceput sa-mi privesc casa cu alti ochi, parca iminenta despartirii ii aduce inaintea mea avantaje pe care nu i le vedeam pana acum. E vechea si adevarata faza ca atunci cand pierdem un lucru il apreciem mai bine. Sau cand suntem pe cale de a-l pierde. Aproape de a-l pierde. O sa pierd o casa, niste mobila si niste obiecte de care m-am atasat (ce va spuneam?..vai vai vai…) de la prima vedere, o sa pierd lucrurile concrete care imi amintesc de prima oara de la gradinita incoace cand am plans vazandu-i pe mama si pe tata iesind pe usa (cand m-au adus la Bucuresti ), prima oara cand am simtit ca lumea se invarte in jurul meu doar pentru ca iubesc, prima oara cand am luat 4 la un examen, prima oara cand am simtit ca devin un om mare, macar pentru si fata de mine. Pierd lucrurile care sa-mi aminteasca de toate astea. Doar lucrurile…
Si spuneam ca apartamentul devine din ce in ce mai comfortabil/dragut/drag. Si e un sentiment general. Si parca asta ne face pe toate trei mai legate de el si una de alta. Si e bine. Si oricum avem de gand sa ne mutam impreuna, oriunde-o fi. Vis-a-vis de alta baba care asculta pe la usi, sub alti nebuni cu obsesii muzicale de impartasit cu forta, langa alti mesteri gaurari (oameni care dau gauri peste tot, incat te intrebi daca nu cumva casa lor are un perete intreg cu desene din gauri). ‘Om vedea’, dupa cum zicea un bun prieten…
Nu e numai episodul cu viitoarea schimbare de locuinta ce m-a facut sa-mi incalc o promisiune. Una mi-am incalcat-o constienta fiind ca probabil voi continua sa mi-o incalc tot restul vietii. Ma sperie orice schimbare brusca, cu atat mai mult cu cat este o schimbare brusca intr-o directie rea. Intotdeauna am avut impresia ca toate lucrurile care merg intr-o directie rea ma ocolesc. Nu stiam de ce; mi se parea ca merit sa ma ocoleasca – sunt atat de nevinovata, nu vreau si nu fac rau nimanui, de ce mi s-ar intampla mie ceva rau? Asta pana cand a murit Andrei. Brusc. Fara niciun fel de avertizare. Fara niciun timp de acomodare cu ideea (daca exista asa ceva cand e vorba de moarte). Si de atunci s-a spart aura de imunitate la lucruri rele pe care credeam ca o am. Credeam. Asta e cuvantul magic. Acum nu mai cred. Mi se pare ca orice merge intr-o directie rea va trece si pe la mine. Pentru ca a trecut o data. Si a trecut unde durea mai rau. Si stie ca stiu ca poate sa treaca. Ca nu ma mai cred de neatins.
Nu e cazul acum. Nu o sa fie cazul. Ce s-a intamplat cu Andrei explica teama de rau, raul imposibil care-a fost foarte convingator aratand ca e posibil. Teama de schimbare intr-o directie rea. Mi s-a facut frica pentru ca mi-am amintit de Andrei. Si a durut inca o data. Acum nu o sa fie asa. Acum e doar o incercare. O incercare grea care-o sa treaca. O sa fac tot ce pot sa treaca. Nu pot prea multe. Cum nu pot prea multe? E un om pe care-l iubesc. Pot totul…
Si s-a facut duminica…
Posted by 'Nuc on ianuarie 11, 2009 at 1:15 pm
ti-ai pus tot sufletul in postul asta si se vede…ma lasasi fara cuvinte…mai ai lista aia cu cele zece promisiuni?
Posted by busybeingfabulous on ianuarie 11, 2009 at 8:21 pm
da, e pe blog pe aici, pe undeva