Nevertheless vs. And2 – Jocuri

A.Tu vii si-mi zici ca vrei sa ma faci la word racer

Dar eu bag 140 cu un cuvant ca tracer

Si-ti mai zic sa faci o hora la gorj la tine

Poate in felul asta o sa joci si tu bine

N. Se-ntampla rar minuni ca 140

Ca cel mai des de 40 nu treci.

Te las sa te dai mare-n continuare

Pana te-ngenunchez eu data viitoare.

A. Viseaza tu in continuare, e free nu costa

Perfect pentru tine, fara nimic in buzunare

Mai zici ca-ngenunchez data viitoare?

Inseamna ca regina ma face SIR, ce tare

N. Din ce spui tu reiese ca eu iti sunt regina

Si eu n-as face sir, asa, orice gaina.

Ar trebui sa ma convingi ca ai valoare

Stii tu, ceva mai mult decat gasind plurale.

A. Daca tu esti regina, atunci te iau c-o tura

Si te las in sah-mat, fara nicio bravura

Si cand mai vii la mine, sa joci un domino

Fa-ti cruce, fetito, si canta Ameeeeno.

N. De-as sti ca esti, intr-adevar, atat de tare

Te-as provoca acum la o spanzuratoare.

Mi-e teama, insa, ca-n 5 miscari tu pici

Si lasi regina trista, fara al ei mascarici.

Nevertheless s-a batut cu And2 in rime. Asteptam voturile voastre cu mare interes!

Din camin

La usa mea, aproape de scari, o tipa vorbeste la telefon. Ori nu aude bine, ori ii face o deosebita placere sa ne faca pe toti partasi la conversatiile ei intime cu iubitul:

El: Mah papusha, io nu i-am zis la nimeni asa ceva despre tine…(nu stim ce, dar avem o banuiala ca nu e de bine)

Ea: Stii ce? Hai, lasa-ma cu de-astea. Ce vrei?

El: Hai, papusha, ca vin la tine si-ti trece supararea. De ce esti tu suparata?

Ea: N-auzi ca nu-s suparata? (eu n-auzisem, deci probabil avusese loc o conversatie anterioara) Ce vrei?

El: Nu ca ce vreau, ca tu nu faci figuri de-astea cu mine. (acum e el suparat) Ma stelutza-stelutza-stelutza-i la creier (aha!) de-azi dimineata si cand te-ntreb ce-ai de esti suparata, tu nimic. Ce-s cu mesajele alea? (of, limba romana!) Zi odata ce-ai de zis! (chiar ca!)

Ea: Auzi…

El: (o intrerupe nervos) Nu ca ‘auzi’, ca eu am vorbit frumos cu tine. (din ce in ce mai nervos) Da’-mi pierd rabdarea si vin acu’ si-ti dau io tie fite. (hopa!)

Ea: (rusinata) Stii ce? Vorbeste si tu mai incet, ce tipi asa?

El: Da’ da-ti tu telefonul ala mai incet!!! (ne-ai citit gandurile tuturor…iti multumim)

Si a trantit nervoasa usa. Si, telefonul, presupun.

How’s your flip flop doin’?

Grozavesti, camin A. Ieseam intr-o zi de la dus, in prosop, cu apa siroind pe mine. Intelegeam de ce-au zis fetele ca sunt norocoasa cu baia baietilor, la doi pasi de camera mea. In pudoarea mea (pe cale de disparitie si aia, din cauza conditiilor vitrege), incercam sa-mi bat recordul de  ‘doi pasi pana in camera’ si faceam pasi maaari si grabiti. Printre altele, voiam si sa imi scutesc publicul (un el si-o ea, la povesti, pe scari) de scartaitul calcaielor mele pe papucii uzi. Si atunci, nu stiu prin ce complot al papucilor cu gresia si cu apa ce se scurgea de pe mine, un papuc ramane lipit, fara sa ma anunte si pe mine ca nu ma pot baza pe el pentru pasul urmator.

Si pana mi-am dat eu seama ca lipseste ceva, eram deja la un pas de usa, cu un picior gol, tinand strans de prosop si de flacoanele de toate cele. Cei doi se oprisera din povestit si asteptau sa apar de dupa colt, sa-mi recuperez papucul. Eu, dupa colt, deliberam asupra solutiei: ma folosesc de puterile telekinetice sau dau ochii cu ei, zambesc ca proasta si imi iau papucul? Si da, am dat ochii cu ei, am zambit ca proasta, mi-am luat papucul si m-am evaporat. Am  inchis usa in urma mea si am inceput sa rad. Ei, de dincolo de usa, au facut la fel. Acum, cand ma intalnesc cu ei pe hol, imi zambesc ca si cum m-ar intreba: ‘So, how’s your flip flop doin’?’

Stay tuned: urmeaza ‘cum m-am ratacit in Grozavesti’

A question of time

Da, a trecut. Si, contrar spuselor lu’ nenea Einstein, lunile astea trei au existat tocmai ca lucrurile sa se intample in acelasi timp. Invatatul cu lucratul,cu iubitul, cu (scuzati) calatoritul, cu nedormitul, cu rasul, cu plansul, cu dorul, cu abia astept-ul sa  plec, cu deja dorul si regretul ca nu ma mai intorc.

Ca sa nu va plictisesc cu melancoliile mele, va arat proiectul nostru la digital storytelling. L-am revazut azi pentru prima oara decat am venit acasa si m-am gandit ca nu am apucat sa pun nicio eticheta pe lunile mele Erasmus. Eh, asta e ‘eticheta’. Enjoy!

Un fel de de-asta

N-am avut cand sa scriu despre Joshua. Intre timp, a plecat, fara sa uite sa-mi lase instructiuni clare in privinta cuplului necuplat Max si Karen. Si nu inainte sa ne facem o poza pe scarile pe care ma impiedic eu, adormita, in fiecare dimineata. (Joshua in capul scarilor, cuplul necuplat in fata lui, Reelika in picioare)

Au fost fetele aici, am dormit cu randul in saci de dormit, pe jos, am intins o masa mare pe parchet si am stat cu ele mult mai putin decat as fi vrut. But it felt like home…

Cu Iulia am fost la flea market, in Bruxelles si am auzit Billie Jean cantata de fanfara. A fost foarte, foarte, foarte tare! Ne-am uitat la The Office si ne-am salutat pana a plecat cu refrenul de la melodia asta.

Sunt in ceea ce s-ar numi sesiune, daca ar fi perioada aia in care stai acasa, inveti si te duci la scoala doar ca sa dai examene. Doar ca nu stau acasa, merg la internship 4 zile pe saptamana, 12 ore pe zi, cu tot cu naveta Gent-Bruxelles. Si examenele/proiectele au bunul simt sa nu se compare cu ce faceam la CRP, la Bucuresti, adica nu sunt chiar asa de grele. In afara de o campanie de lobby pe care a trebuit sa o gandesc from scratch, cu toate datele reale pentru cursul (foarte misto, de altfel) de European Lobbying. Asa aratam toti dupa ce s-au terminat prezentarile campaniilor.

Am facut recrutarile pentru CNSC 2010. M-a luat un dor cumplit de PRIME, de CNSC 2009 si, evaluand de la distanta formularele celor care au aplicat, mi-am dat seama de cateva chestii:

1.E plina facultatea mea si e plin PRIME-ul de oameni speciali. Bobocii speciali au fost o revelatie…

2.Prea multi dintre ei nu stiu sa arate cat sunt de speciali. Nu stiu sa se ‘ambaleze’ frumos, iar cand incearca sa o faca ambaleaza cu totul altceva decat sunt ei, de fapt. Mi-am facut mustrari de constiinta pentru fiecare candidat care nu o sa ajunga la interviu. Pentru ca imi dau seama ca CNSCul i-ar fi invatat ce nu stiu… Dar in acelasi timp a trebuit sa avem grija toti sa nu asezam editia asta pe piloni prea fragili. E greu asa iei deicizii…

3.Ma doare taios si ma ia a jale felul in care se exprima, in scris, o buna parte din oamenii care vor fi, peste ani, profesionistii nostri in comunicare. Am simtit asta tot timpul, dar m-a lovit din nou, acum. Si poate a fost cu atat mai violent cu cat la agentia la care imi fac internshipul vad oameni care sunt in stare sa discute o ora intreaga daca un cuvant dintr-un comunicat e cel mai puternic, e cel mai bun, reda cel mai bine esenta. Atata grija pentru detalii m-a facut sa-mi dau seama ca am mintit pana acum in cv cand am spus ca sunt atenta la detalii. Si vad studenti la comunicare, aplicand pentru organizarea celui mai important eveniment de profil, care nici macar nu-si dau silinta sa reciteasca ce au scris, sa corecteze. Asta in cazul fericit in care liniuta din ’sunte-ti’ s-ar fi strecurat, din graba si si-ar da seama ca n-are ce cauta acolo. Uof!

Mai am exact o saptamana de stat in Belgia. Un fel de fericire ca plec acasa, amestecata cu regret ca nu ma intorc aici in semestrul doi, amestecat cu ‘oare ce ma asteapta la anu’?', amestecat cu ’sunt atat de obosita’, amestecat cu ‘nu te mai gandi’, amestecat cu ‘maine merg la Paris…doamne, Paris…ce ma bucur, ce ma bucur, bucura-te, bucura-te’….un fel de de-asta ma ia acum (da, stiu ca e cacofonie). Somn usor!

Sex? Yeah!

La cateva ore dupa ce mi-am luat in primire si in lacrimi noua camera din Gent (va mai amintiti?) am auzit un ras ascutit, de tipa care rade la glumele unui tip. Genul ala de ras care parca da si din gene in acelasi timp. Apoi i-am auzit si lui vocea. Continua sa glumeasca, probabil, pentru ca ea continua sa rada. Faceam curatenie, obosita, ofticata si plansa si, in timp ce nu intelegeam nimic din conversatia lor in germana, mai gaseam un motiv sa nu-mi placa aici: super, un cuplu….daca aud (nu si inteleg) fiecare lucru pe care si-l spun, ce alte lucruri o sa mai aud (si inteleg) fiind vecina lor?

Cu alte cuvinte (ale lu’ Andreescu): ‘Haha, o sa-i auzi cand si-o trag!’ Dar poate nu sunt, totusi, impreuna. Ne-am intalnit a doua zi pe hol and the mystery was unveiled. Max si Karen, niste copii cuminti, el genul gagautza, ea genul de fata care inteapa cand te priveste, cu ochii albastri si reci, cu nasul lung si ascutit, cu buzele subtiri si un ras care se porneste prea brusc ca sa fie adevarat. Genul de viitoare nevasta care o sa-si bata barbatul. Asa ca m-am linistit complet in privinta lor.

Nu s-au linistit, insa, ceilalti oameni care ii vad si ma intreaba daca sunt impreuna. Le spun ca nu si primesc, invariabil, acelasi raspuns: ‘inca nu’. Eram zilele astea in bucataria pe care o impart cu un personaj la fel de interesant (va urma si povestea lui), eu gatind si el povestindu-mi cate si mai cate, pana sa-i vina randul la gatit. Despre scoala, despre proiecte, despre acasa a lui, despre acasa a mea, despre internshipl lui, despre colectarea selectiva si ce multe pungi de PMD avem acum, despre vacanta, despre cuptorul cu microunde, despre…vecinii mei de la parter. Joshua, personajul la fel de interesant despre care va vorbesc, e si mai intrigat decat restul lumii:

‘Astia doi sunt impreuna?’

‘ Nu, iti spun eu sigur ca nu sunt.’

‘Dar tu ai vazut? Isi fac cumparaturile impreuna, gatesc impreuna. Si ai auzit cum a zis atunci…au venit parintii ei sa ii viziteze. Nu stiu, dar prea fac totul impreuna. Si planuiesc sa mearga la Londra inainte de Craciun. Impreuna!!!!’

‘Nu sunt impreuna, dar normal ca fac totul impreuna. Sunt de la aceeasi universitate, sunt prieteni.’

Joshua nu e convins de agumentele mele si imi zice ca ii pare rau ca pleaca peste trei saptamani si nu apuca sa vada deznodamantul. Dar poate se intampla ceva pana plec eu, intr-o luna, zice.  Si daca nu, ii zic, o sa le lasam bilet sa ne anunte si pe noi  in caz ca se intampla, totusi, ceva, sa nu stam asa, cu grija.

 Aseara, el a batut la usa ei si i-a zis chestii multe, de neinteles. Ea a urlat ceva, la fel de ‘de neinteles’ si a urmat o clipa dureroasa de tacere. O clipa in care el era inca in fata usii ei, iar ea inca nu deschidea. Apoi slapii lui s-au auzit incet, lipaind pe gresie in drum spre camera lui. Dintr-o data, se aude cheia rasucindu-se in usa ei. Parca il vad cum se intoarce si nu e in stare sa-i mai zica nimic. Ea ramane in prag si il intreaba, senina: ‘Sex?’ El zambeste, fericit: ‘Sex. Yeah!’

Poate daca el nu ar fi asa gagautza si ea nu ar avea ochii sticlosi, nasul ascutit si buzele subtiri, de femeie care o sa-si bata barbatul, poate atunci chiar si-a fi spus asta. Numai ca el clar e gagautza, ea clar o sa-si bata barbatul, asa ca tot ce si-au spus aseara a fost: ‘Sechs?’, ‘Sechs…Ja’.

Isi pun ceasul sa sune la aceeasi ora. Are dreptate Joshua. Prea fac totul impreuna… 

 

Omerta

As vrea sa fi gasit in mine curajul de a-i spune celei mai bune prietene, as straightforward as possible, ca ceea ce a  numit ea, de atatea ori, iubitul ei o inseala. As vrea sa fi avut curajul sa articulez, la fel cum gandeam, ‘tampitul asta nu te vrea pentru ceea ce esti, te rateaza cu gratie si tu accepti asta’. As vrea sa fi avut inima sa-i stric falsa fericire, sa o scutesc de timpul pierdut asteptand ceva ce n-a mai venit. Si cel mai mult as vrea sa nu fiu o fata spunandu-i altei fete ceva ce sigur n-ar crede.

Da, stiu ca n-ar fi crezut. Si da, stiu ca nu se face asa ceva. Nu se face. Reflexiv, da? Ca majoritatea lucrurilor pentru care nu ne asumam responsabilitatea. Ca si cum s-ar face singure. Nu se face asta e motivul pentru care nici eu nu am facut. E un fel de omerta a relatiilor si a oamenilor de pe langa ele. And we all comply.

Imi pare rau ca te-am lasat sa traiesti in cubul tau de oglinzi. Imi pare rau ca nu ti l-am spart si ca plangi acum. Imi pare rau ca nu ti-am spus primele ‘intuitii’. Pareai fericita. Si oricum…nu m-ai fi crezut niciodata.

Cum l-am cunoscut pe nenea Jacq

Stiu ca am mai scris despre  nenea Jacq, dar ieri am fost sa-l vizitez cu niste probleme arzatoare si mi le-a rezolvat, deci merita sa mai scriu inca o data cat de vesteceabuna e el. Din cauza programului incarcat cu internshipul, nu pot sa ajung la cursul de franceza pe care Artevelde da ceva bani si ma vad nevoita sa renunt dupa o luna. Nenea Jacq intelege, da un mail si se rezolva. Apoi, nu vreau sa ajung acasa, la Petrosani, in Ajunul Craciunului si il intreb daca pot sa plec mai repede, cu toate hartzoagele Erasmus gata. Da, pot, pentru ca nenea Jacq o sa faca tot posibilul sa imi iasa figura. V-am zis ca nenea Jacq e foarte, foarte  tare? Si inainte sa plec imi da o cartela Proximus, cu 5euro credit pt apeluri internationale. Pacat ca mi-am luat si eu una inainte, dar  tot e bine ca am 5euro in plus de vorbit.

Mi-am dat seama ieri, cand am plecat asa fericita din biroul lui nenea Jacq, ca nu v-am povestit episodul ‘the encounter’. In prima zi de scoala, la deschiderea festiva, stateam in fata cladirii fitzoase unde se intampla evenimentul si le asteptam pe Paula si pe Rocio. Am vazut de departe un omuletz cu parul alb si fatza de spiridus (m-am razgandit, nu mai seamana cu Mos Craciun, seamana cu un elf, ca majoritatea flamanzilor) si m-am gandit ca trebuie sa fie el. M-am emotionat toata si cand a venit drept spre mine sa ma intrebe, simplu, ‘You are…?’ m-am fastacit si am zis dupa ceva timp ‘I am….here for the MOCOMA opening’. Da, stiu ). Cateodata ma uimesc pe mine insele cat de sclipitoare pot sa fiu.

A zambit si mi-a zis ‘I know, I am the boss here (ras..el, nu eu, dar poate ar fi trebuit si eu sa rad, sa nu se simta singurul amuzat) What’s your name?’ Adica mi-a tradus din engleza in engleza, sa pricep si eu. ‘I’m Alexandra Branzan, from Romania’. Atunci mi s-a parut ca suna ca ‘Sunt Leana, din Cucuieti’.  ‘Aaaa, Romania, no wonder you’re the first who’s arrived’. De data asta am zambit a ras eu, fara sa stiu, totusi, daca e de bine sau nu ce-a zis despre Romania. Urma sa aflu ca e de bine. Romanca de anul trecut i-a dat pe spate. Si romanca de acum doi ani, la fel. Si cea de acum trei ani i-a scris lui nenea Jacq sa-l cheme la nunta ei.

Romanca de anul viitor n-o sa-l cunoasca pe nenea Jacq, pentru ca o sa iasa la pensie. MOCOMA o sa fie altfel fara el si cred ca si el o sa fie altfel fara MOCOMA. Dar poate isi gaseste un job, ca sa nu se plictiseasca. Ceva prin care sa daruiasca oamenilor. Se pricepe la asta cel mai bine. M-am razgandit iar. Seamana cu Mos Craciun…

C’est la Belgique!

(miercuri, 21 octombrie 2009)

Pe cat de mult am incercat eu sa-mi aman inceputul diminetii, snooze-uind alarma neiertat de ‘la nesfarsit’, pe atat de mult m-a amanat azi autobuzul pe care il iau ca sa ajung de la gara pana la marginea de Bruxelles unde sunt birourile Portel Novelli. (Now that’s a long sentence!) Ajung la si 25 si panoul spune ca are 10 minute intarziere.Apoi 13. Apoi 18. Apoi 20. Apoi 25. Nah, snooze-uit de inceput de dimineata! Si mai nah! Si nah! Mai vrei? Mai ia inca 3 minute! Inca 5! Si-nca 5! Ca tot iti placea tie pe snooze!

C’est la Belgique! imi spune Laurent, dupa ce ma plang ca am fost pusa pe snooze de autobuz. Imi mai spune si sa ma bucur ca dupa atatea amanari nu l-au anulat de tot, pentru ca se intampla des, cica. Si apoi imi amintesc cat asteptam la Bucuresti dupa 312, in Piata Sudului si cum nu scria niciunde cat mai intarzie sau daca mai vine. Si fac pace cu inceputul meu ofticat de dimineata, conchizand ca nu-i mai rau decat acasa si ca, de fapt, ce m-a ofticat a fost the in your face part of it all.

Am zi linistita, in care nu ma mai razboiesc cu Wordu’ sau cu tehnologia de orice fel, ba chiar alunec din cand in cand intr-o semi-adormeala. Dintr-o data, se porneste o alarma in toata cladirea, nimeni nu stie ce se intampla, toata lumea se uita agitata in stanga si in dreapta, incercand sa localizeze sursa taraboiului. Devine din ce in ce mai alerta, noi devenim din ce in ce mai ingrijoati, ne ridicam de pe scaune, ne uitam unii la altii, pana cand cineva sparge amorteala si spune ‘ok, people, everybody out‘. M-a luat o stare puternica de  11 septembrie si intr-o secunda mi-au trecut atatea lucruri prin cap, ca atunci cand s-a oprit, brusc, alarma, inca incercam sa-mi amintesc codurile cu care se deblocheaza lifturile si usile. N-a fost nevoie de ele, pana la urma. Turns out ca era o alarma speciala de securitate, pe care nici ei nu stiau ca o au.

Gata, m-am trezit de tot! Cu o ora inainte de 6 seara, in loc de 6 dimineata, ce-i drept. Dar sunt  mai treaza ca niciodata )

Harap Alb

De doua zile ploua in Gent. La inceput marunt si des, apoi din ce in ce mai tare, pana cand ratele de pe Coupure dispar (oare unde se ascund?) si apa se nelinisteste. Zilele in care ploua mi se par haotice, parca totul functioneaza alert si, despite that, nimic nu se intampla cand ar trebui sa se intample. Sau cum. Tramvaiul intarzie si cand ajunge e plin cu oamenii care, in mod normal, ar merge pe bicicleta. In mod normal. Dar daca ploua…

Intarzie si trenul si asta inseamna ca o sa intarzii si eu, pentru ca pierd autobuzul. Dar poate intarzie si autobuzul si asa, din intarzierea trenului si intarzierea autobuzului rezulta nu prea mare intarzierea mea. In Bruxelles Midi ma uit invidioasa la umbrelele copiilor care merg la scoala si ma gandesc ca n-ar strica una. Sigur de dimineata, cand au plecat, niste bunici sau mamici grijulii i-au batut la cap sa-si ia umbrela, chiar daca atunci nu ploua. Ma gandesc ca ar trebui sa fac un slalom printre gandurile astea despre mamici si bunici, pentru ca afara ploua si eu m-am trezit plouata si am toate ingredientele pentru o zi suspinacioasa. Dupa orice ma duce cu gandul acasa…

Ma picura pe fata si imi amintesc cum pronunta ‘picura’ fetele din Spania, care au mai progresat cu romana (acum stiu sa conjuge ‘a manca’). Imi vine sa zambesc. Am ras mult de cand am venit aici, de cele mai multe ori din cauza gafelor interculturale ale Paulei. Cea mai recenta e introducerea pe care si-a facut-o singura unui coleg francez din compania unde face internshipul. ‘Bonjour, je suis Paula, la nouvelle etagere! (blink blink)’ ))

Cateodata ma simt un fel de Harap-Alb care trece niste probe ca sa parcurga un drum initiatic. Sunt de atat de putin timp aici si am avut deja atatea probleme…Mici, e adevarat. De la laptopul stricat si umblatul in tot Gentul sa aflu ce are,  la pana de curent de 5 ore si aventura cu Electrabel (am injurat pe cine trebuie aici). Parca toate astea s-ar intampla cu scopul bine definit de a corecta ceva ce eu ma incapatanez sa pastrez la fel. De exemplu, cat de inexplicabil de greu imi este sa cer ajutor sau sa cer, in general. Boy, did I practise that a lot!