Sevraj dupa GH

Azi-noapte, in somn, inca revizuiam raspunsurile unui interviu despre cladirile verzi, dotate cu solutii de eficienta energetica. Nu stiu daca am si apucat sa le trimit clientului, pentru ca a sunat ceasul la 7:30 si, in cele 5 minute de snooze, trebuia sa-mi scot, in minte, din dulap, hainele pe care urmeaza sa le port azi la birou.

Undeva, printre mai multe snooze-uri, mi-am amintit  mail-ul catre client, pentru ca a fost ultimul trimis de pe adresa mea de GH. Am dormit linistita in continuare, desi creierul meu se straduia, timid, sa scoata la suprafata niste automatisme dobandite in timp: tot ritualul meu de dimineata, cu spalat, imbracat si machiat, drumul la birou, iaurtul cu musli din fata calculatorului, rasfoind alerte, newslettere si citind mailuri si apoi vria nebuna in fata to do-ului. Dupa ce l-am tratat cu un mare mic dejun si-o plimbare-in-trening-prin-Tineretului-ca-si-cum-as-face-jogging-daca-n-ar-fi-asa-frig , cred ca a inteles ca, de-acum inainte, diminetile o sa inceapa altfel.

Ce nu poate el sa inteleaga (vorbim despre creier, in continuare) e de ce ma uit la ceas, ca si cum astept sa ajunga Dibs la birou, sa-mi primesc primul ras galgait, care o sa faca sa-mi mearga bine toata ziua…

De ce mi-am scris pe-un carnetel ce vreau sa fac azi, ca si cum trebuie sa fiu pregatita cand ma cheama Munteanu la status si ne impartim, pe clienti, sarcinile zilei…

Cum se face ca ma uit pe blogul Sartorialistului, ca si cum abia as astepta sa vina Manu, sa vad cat de misto s-a imbracat si azi…

De ce mi se mai pare amuzant Bendeac imitand-o pe Naomi, cand Popa e even better than the real thing?

Cum de nu apare Ho de niciunde sa ne povesteasca, role-play included, hot topic-urile zilei?

De ce imi vine sa ma duc la Mihaila, s-o rog sa-mi ‘traduca’ si mie facturile astea?

De ce cand imi scriu numele, imi vine sa scriu Branzette, cum m-a botezat Monica?

Cum se face ca Rosoga nu mi-a mai furat cana in dimineata asta?

Citesc cu voce tare un titlu de stire si m-astept sa comenteze Duma, iar la o secunda distanta, sa aud o gluma desteapta, marca Livia. Diana sa vina din capatul lumii sa nu-nteleaga de ce radem…

As manca niste covrigei de-aia buni. Merge cineva la Angst? Carp? Luati-i si lui Chelu ciocolata. Scarlatzel, o ciupercutza?

Cred ca mi se face foame. De unde comandam azi?

***

Ziua 1 de sevraj. I miss you, GH people…

Getting lost…

…will help you find yourself.

Noapte buna!

Mama n-are timp

Cand n-am timp sa ma gandesc in ce sa ma imbrac si sunt in intarziere, am cateva tinute-salvatoare la indemana. Unii, nu dam nume, numesc aceste tinute uniforme. Au si unii dreptate. Astfel de tinute pur si simplu se pun, de pe umeras, pe tine, de fiecare data la fel. Si-atat. Uniforme.

Am avut nevoie de uniforma astazi, cand trebuia sa ajung la capatul lumii si mi se pusese, deja, in vedere ca nu am voie sa intarzii. Mi-am luat tricoul user-friendly, m-am dus la oglinda cu parul valvoi sa ma machiez si sa ma piaptan in acelasi timp. Si in acelasi timp cu in acelasi timp-ul meu, mama Branzan se chinuia sa faca nevazuta eticheta de la gat care “se vede urat, mama, ti-am spus de-atatea ori”. Mi-a spus de-atatea ori, numai acum nu, pentru ca nici n-a apucat sa intentioneze sa-mi spuna mama asta si eu, ca o adolescenta revoltata si uracioasa ce n-am fost niciodata, ii zic:”Stiu, dar n-o sa se vada, iau bluza peste. Si n-am timp!” Mama Branzan, musafir de cateva zile in viata mea agitata, zambeste ea cumva anume si ma lasa in graba mea, cu tot cu eticheta mea.

Am ajuns la timp, mi-am terminat treaba la timp si, in timp ce ma imbracam, cu spatele la cosmeticiana mea cu mainile calde, simt pe gat o atingere usoara, o eticheta si mai usoara si ma intorc brusc, cu ochii mari de nupotsacredcaaifacutasta. Cosmeticiana, draga de ea, mama din ea, imi bagase eticheta la loc. Pentru ca asta ii face si fiicei ei tot timpul. Pentru ca asta fac mamele tot timpul. Stau langa tine cand te grabesti si-ti iau scamele de pe palton si-ti inchid cordonul la rochie si te pun sa te intorci la ele inainte sa iesi pe usa, sa vada cum arati, sa poata da din cap si tu sa pleci.

Dar uite ca mama n-are timp sa faca asta. N-are, pentru ca timpul asta nu-i al ei, e-al meu, iar eu, cum ziceam, n-am timp. Dar mai uite ca o straina cu mainile calde, pe care o vad o data pe luna, cu care schimb doua cuvinte o data pe luna are timp. Timpul meu, acelasi pe care nu i l-am dat mamei. O secunda, dar nu asta e ideea…

Mi-am dat seama azi ca mult prea des timpul nostru nu e al cui am vrea sa fie. E al cui il fura cand nu suntem atenti sau cand suntem prea atenti sa ni-l protejam. E-al cui baga mana dupa eticheta…

Noapte buna!

Oameni-indicatoare

Oameni-indicatoare. Daca nu i-ai fi intalnit, n-ai fi ajuns unde esti.
Oameni care, in secunda in care te desparti de ei, in secunda in care termini de citit randul lor scris pe drumul tau, te fac sa stii ce ai de facut in continuare.
Oameni care reusesc sa apara cand ti-e cel mai intuneric, cand ti-e cel mai incotro…

Mi-au venit toti in minte, astazi… Toti care au fost, toti care astept sa fie.
A fost o zi cu oameni.

Noapte buna!

I heart Romania

Ca prin minune, prinsesem loc in metrou in seara aia, desi in spatiul dintre cele doua randuri de scaune oamenii stateau unii intr-altii, drepti, supli si inghesuiti ca niciodata. Aveam un inceput de vertij si nu vedeam in fata ochilor decat texturi peste texturi de haine obosite. Cu fiecare statie incercam sa-mi fixez privirea pe ceva sau pe cineva care statea jos, ca sa-mi alung senzatia ca oamenii aia multi care stau in picioare se vor prabusi toti, la un moment dat, peste mine.

Am reusit sa vad niste maini si imi mutam privirea de la stanga la dreapta, to keep my mind busy. Maini negre, uscate, cu degete lovite, cu negru in jurul unghiilor, genul de negru pe care n-are rost sa-l cureti vreodata, pentru ca va fi din nou acolo, a doua zi. Maini umflate, cu zgaraieturi noi peste zgaraieturi vechi, cu acelasi negru in jurul unghiilor, inclestate, dezbinate, iar inclestate, iar dezbinate, prea agitate. Maini de fata, cu unghii roz si inele pe toate degetele, maini frumoase, dar inele urate, poate frumoase, pe rand, dar urate, toate. In mainile mainilor cu unghii roz, maini subtiri, de baiat de liceu, degete luni si curate si unghii..stralucitoare? Lac? Ahh.

Mainile negre barfesc cu mainile agitate despre un oarecare, caruia nu i-a placut la scoala. Mainile umflate se agita si mai mult pe treningul cu pete de ciment: “Da’ ce, de parca tie ti-a placut la scoala”. Mainile negre sunt mai batrane si stiu ele mai bine, dovada argumentul pe care-l aude toata lumea din jur: “Ia taci, bah, ca mai ai pana s-ajungi ca mine”. Dupa care se lasa tacerea si mainile isi fac de lucru cu plasele de plastic, cautand un gest care sa arate ca ar cauta ceva.

Alaturi, oja roz si lacul de unghii se joaca prin blugii rupti ai Lui. “Asa se poarta acum”, i-o fi spus el unei mame care l-a certat cand a dat banii pe niste blugi cu multe si mari gauri in ei. Unghiile roz si unghiile lacuite impart cu tot metroul bravurile saptamanii, bravuri de liceean care “nu-si invata nimic” pentru lucrari, da’-i face pe toti profesorii.

Nu mai exista aer de respirat in jurul meu. Mi-e cald si inchid ochii, imaginandu-mi din nou mainile din fata si oamenii care le detin. Cand ii deschid, nu mai e nimeni intre noi, iar ei nu arata deloc asa cum ii vazusem eu cu ochii inchisi. Omul cu mainile negre e mult prea tanar pentru cat de zbarcite si noduroase ii sunt mainile. Mainile umflate sunt singurul lucru mare al unui copil pirpiriu, caruia abia ii mijeste mustata, iar liceenii sunt cu un pas mai sus pe scara pitzi-coca decat credeam eu. Toti tac.

Tatal, inca incruntat, inca il judeca pe-un oarecare ca nu i-a placut scoala si inca se rasteste in sinea lui ca a fost judecat de propriul copil. Liceenii sigur n-au si nu vor avea o alta treaba cu scoala decat sa defileze cu tinutele lor de Justin Bieber si Selena Gomez.

Si mai e copilul cu maini umflate. Sa-i fi placut lui vreodata la scoala? Sa fi ajuns muncitor pentru ca nu mai exista tati ca Moromete, pentru ca nu mai exista salcami de taiat? Sa-mi fi placut prea mult mie romanul asta?:)) Cu plasa lui de plastic in mainile muncite pe santier, pare patruns de rolul lui de om care se intoarce de la munca. Il preocupa ceva si-si agita in continuare mainile, parca ar deschide din nou subiectul oarecarelui, parca i-ar spune tatalui ca nu-i vorba ca nu i-a placut scoala. Ce, parca toti care ajung rau de-aia ajung rau? Parca toti care ajung bine, e musai sa le fi placut scoala? Ah, si ca, apropo, nu mai are pana sa ajunga ca el. E el, de la adidasii innoroiti, la treningul cu urme de ciment, la mainile muncite, care tin plasa cu cine stie ce.

Ma ridic sa cobor si, in drum spre usa, ma mai uit o data la Niculae Moromete al meu din metrou. Habar n-am daca i-a placut scoala. Doar ca stiu sigur ca nici cuplului Gomez-Bieber de langa nu i-a placut. Si Moromete asta n-o sa-si cumpere niciodata blugi de-aia gata rupti si n-o sa aiba unghiile curate, date cu lac. Inainte sa cobor, isi pune caciula de muncitor, neagra, tricotata. In lateral, ironic si trist, brodat cu rosu: I <3 Romania…

Eu si Predeasca. Planuri si Londra

Spuneam eu aici, cu mult timp in urma, ca “planurile Lui pentru mine sunt mai bune decat planurile mele pentru mine”. Am continuat sa o spun tuturor care aveau nevoie sa o auda. Am continuat sa mi-o spun si mie, mi-am spus-o de atatea ori, incat am incetat sa o mai simt cu adevarat.

Urmeaza o mica (promit ca mica) poveste. Dupa ce m-am intors din Belgia am trait cea mai nicicum perioada din ultimii ani. Aveam o licenta de dat si eram cu un semestru in urma tuturor, aveam un Congres de organizat si imi pierdusem motivatia, aveam un nou ‘acasa’ si asta nu mai era 106, cu Camy si Anca. Depresie post-Erasmus, probabil. Mi-am revenit repede, pentru ca am gasit un nou lucru dupa care sa tanjesc si pentru care sa ma zbat, asa cum facusem cu Artevelde si cu Porter Novelli Bruxelles. Mi-am gasit un vis nou. Si partea cea mai frumoasa e ca nu il traiam singura. Din ianuarie si pana tarziu, in iunie, io si cu Predeasca, vechea mea dragoste din facultate si colega de Grupa Mica la Olimpiadele Comunicarii (as pune link, dar tocmai le-a cazut site-ul) ne povesteam una alteia dupa ce acte umblam, ce recomandari incercam sa obtinem, ce eseuri aveam de facut. Toate astea pentru masterele noastre in Londra. Eu la Westminster, ea (mai cu motz) la LSE. Ne-am bucurat cu juma’ de inima cand am fost admise, amandoua, conditionat. Ne-am si mai bucurat dupa ce am dat licenta si am indeplinit conditiile si am fost admise pe deplin. In tot timpul asta traiam cu un asterisc in dreptul capitolului Londra care, dupa toate previziunile Predeascai, avea sa se intample exact cum planuisem noi atata vreme. Asteriscul meu spunea ca nu ma duc la masterul asta daca nu obtin una din bursele pentru care aplicasem. Si n-am obtinut-o.

Moment numai bun sa-mi dau seama ca povestea aia cu planurile nu era in stare deloc sa ma faca sa ma simt mai bine. Isi pierduse puterea. In schimb, locul meu in grupa de PR la masterul de la Westminster, corespondenta continand proceduri de inscriere si brosuri, grupul de pe Facebook pe care mi-am cunoscut viitorii colegi, toate astea ma faceau sa iau de la capat nicicumul de dupa Erasmus. Now what? Eu, incotro? Spre ce vis, daca ala pe care l-am crescut 7 luni de zile n-o sa se mai intample?

Predeasca mi-a scris in seara asta. “Anglia a inceput sa fie ceea ce-mi imaginam eu. Ar fi fost de-a dreptul minunat cu tine prin preajma, dar am inteles ca tu esti bine acuma. Ce ai acuma nu e de inlocuit.” Si nu e. Am un acasa nou, cu Andrei si cu o canapea verde. Imi petrec fiecare zi intr-o mansarda where I have a lot of  friends to learn from. Am, in sfarsit, timp sa scriu, asa cum mi-am dorit intotdeauna. And I didn’t plan this. Somebody else did…

PS: melodia mea si-a Predeascai, melodia noastra de Londra si de planuri

 

Girls are haters

E ceva ce nu-mi place la noi, fetele. Sunt atatea alte ceva-uri mai mici care pornesc din ceva-ul asta, incat mi-a fost intotdeauna greu sa-l definesc. Until recently…

Dupa un contact nou-format in lista compatrioatelor pe care le cunosc, I had an epiphany: we’re haters. Imi cer scuze pentru ceea ce tocmai am spus si imi cer si mai scuze pentru ceea ce urmeaza sa spun, in special acelor dintre noi/voi care inca se mint pe sine cu replici Miss Universe. Adevarul este ca nimic nu strica omul frumos de care suntem capabile mai mult decat ura (uite si-o replica Miss Universe;)) ) Si daca asta pare o afirmatie general valabila, sa argumentam aceasta particularitate in cazul speciei ‘femei’.

Uram:

…sincer, inversunat si devastator tipu’ pe care il iubeam la fel de sincer, inversunat si devastator pe vremea cand totul era lapte si miere. Cand greseste, comutam aceasta intensitate pe ‘evil mode’ si il uram. Nu iau apararea tipilor, sa fie clar, mai ales daca o dau in bara. Da’ cum e posibil sa uram din aceeasi inima din care pana de curand iubeam? This sudden shift eludes me. Poate pana la urma avea dreptate  inteleptul ala care zicea ca ura si iubirea sunt o aceeasi intensitate, difera doar polul la care se gasesc.

…celelalte femei. Si toate sunt ‘celelalte’, pentru ca niciuna nu e ca noi si n-ar merita ce meritam noi. O uram pe ‘cealalta’ care ne-a stricat relatia, o uram puternic si persistent, chiar si dincolo de momentul in care ne dam seama ca ne-a facut, de fapt, un mare bine. O uram pe fosta, pentru ca a existat, pentru ca, in momentele de slabiciune, ii simtim fantoma si incepem sa ne punem la indoiala fiecare gest pe care se poate sa-l fi facut ‘cealalta’.

Suntem rele, rautacioase, invidioase si putem sa ne uram intre noi. Suntem capabile sa punem o eticheta dupa niste pantofi urati, dupa un ton al vocii si-o discutie de convenienta, cu vorbe multe si comunicare putina. Suntem la fel de capabile sa luam eticheta asta si cu ea sa pornim la drum spre KnowingHerBetter Land. Uram ce ni se pare ca vor sa para toate celelalte, chiar daca prin asta nu prejudiciaza cu nimic ceea ce vrem sa parem noi.

Dar asta nu e apogeul logicii fara logica din ura noastra. Suntem (pre)dispuse la ura, fara obiect precis. Cate femei care sa-si zambeasca pur si simplu, pe strada, ati intalnit? Unless you give me serious reasons not to, eu o sa incerc sa va zambesc. Pentru ca aseara, insirandu-i iubitului meu, in gluma, toate calitatile ‘celelaltei’ ipotetice, am simtit strecurandu-se un iz sensibil de ura. M-am simtit ridicol fata de mine si m-am intrebat de ce as uri ceva ce nici macar nu exista. Pentru ca pot. Pentru ca putem. We’re natural born haters.

Si-o melodie asortata…

Alexander the Great

Ca-n fiecare 30 august, ma trezesc gandindu-ma la toti cei care au frumusete de nume ca al meu . Tuturor le doresc the greatness of Alexander the Great si le multumesc ca m-au invatat cate ceva, intr-un punct al vietii mele si al vietii lor ). Din cauza unei invitatii urgente la galuste cu prune, pe care nu-mi permit s-o ratez, nu pot detalia aceste invataminte, dar va asigur ca exista.

Asadar, la multi ani

Ale Szekeres, Aja, Lex Rosca, Alexandra Roata, Alexandra Tudoran, Ani Rujoi, Andra Szocs, Ina Cocota, Alexandra Neagu, Alexandra Florea, Alexandra Anghel, Nico (Alexandrina), Alexandru Tunaru, Alex Ciuca, Alex Brad, Alex Firus, Mihai Alexandru Chiorean, Alex Statie, Alexandra Cocheci, Alexandra Dabuleanu, Alexandra Utu, Alexandra Bideaua, Alexandru Ofrim, Alexandra Craciun.

Celor pe care ii omit acum le cer scuze si promit sa-mi amintesc la anu’ ca-i cheama si Alexandru/Alexandra.

Maine absolvim

Incerc sa-mi spun ca, cu cat mai tarziu merg la somn, cu atat mai urat o sa-mi arate cearcanele maine. Dar, in acelasi timp, indoindu-am serios ca se poate asa ceva, ma asez si scriu…

Maine absolvim. E ceva diferit de toate festivitatile de pana acum. Aruncam chipiul ala in aer si suntem felicitati. Noi, CRP 2010, cu totii. Chiar daca nu suntem toti acolo, chiar daca sub robele alea se ascunde o licenta neterminata, o hotarare nerostita cu voce tare de-a lasa totul pentru iarna, chiar daca o sa multumim pentru felicitarile alea apriori, cand inca nu stim daca le meritam sau nu…

Momente de-astea imi intaresc mie sentimentul ca exista un timp si-un loc pentru orice lucru pe care trebuie sa-l traim. Un timp acum si-un loc aici si nicicand si niciunde altfel. Maine, cand arunc chipiul ala, I will totally mean it. Pe langa speranta ca o sa nimereasca (macar imaginar) cel mai ascutit colt in capul cel mai roscat pe care l-am urat trei ani de zile (subtle enough?), il arunc punandu-mi aceeasi dorinta pe care o am de cand eram mai copil ca acum. Adica sa trec clasa cand trece toata lumea:))

Raluca isi scrie discursul de sefa de promotie, colega de camera si de soarta cu Anca. Aniela a aflat in sfarsit parerea lui AMT despre licenta ei. Si e de bine, de-aia poate dormi linistita, in timp ce Adriana isi face unghiile. Lucia are rochia calcata, ceea ce imi aminteste ca inca nu am facut asta. La doua camine departare, Badescu scrie la licenta. Imprastiati in orasul asta mare, ne trezim toti de dimineata sa ne imbracam robele. Si sa parem la fel, in acelasi acum si acelasi aici, o ultima data…

Maine (deja azi) absolvim. Sa fie Absolvirea Comunicatorilor cea mai frumoasa din cate-a vazut Aula Magna ever. Sa fie pentru noi toti si pentru fiecare dintre noi. Fiecare cu chipiul lui in aer….

Schizofrenica

Linistea lor nu e buna, panica mea e. Sa nu mai incerce ei sa ma linisteasca pe mine!

Panica lor nu e buna, linistea mea e. Sa nu mai incerce ei sa ma panicheze pe mine!

Inainte de licenta, cea mai schizofrenica perioada din viata mea… Nicicum nu e bine, nicicum nu sunt eu, pentru ca nicicum nu e ‘dupa’.