Sex? Yeah!

La cateva ore dupa ce mi-am luat in primire si in lacrimi noua camera din Gent (va mai amintiti?) am auzit un ras ascutit, de tipa care rade la glumele unui tip. Genul ala de ras care parca da si din gene in acelasi timp. Apoi i-am auzit si lui vocea. Continua sa glumeasca, probabil, pentru ca ea continua sa rada. Faceam curatenie, obosita, ofticata si plansa si, in timp ce nu intelegeam nimic din conversatia lor in germana, mai gaseam un motiv sa nu-mi placa aici: super, un cuplu….daca aud (nu si inteleg) fiecare lucru pe care si-l spun, ce alte lucruri o sa mai aud (si inteleg) fiind vecina lor?

Cu alte cuvinte (ale lu’ Andreescu): ‘Haha, o sa-i auzi cand si-o trag!’ Dar poate nu sunt, totusi, impreuna. Ne-am intalnit a doua zi pe hol and the mystery was unveiled. Max si Karen, niste copii cuminti, el genul gagautza, ea genul de fata care inteapa cand te priveste, cu ochii albastri si reci, cu nasul lung si ascutit, cu buzele subtiri si un ras care se porneste prea brusc ca sa fie adevarat. Genul de viitoare nevasta care o sa-si bata barbatul. Asa ca m-am linistit complet in privinta lor.

Nu s-au linistit, insa, ceilalti oameni care ii vad si ma intreaba daca sunt impreuna. Le spun ca nu si primesc, invariabil, acelasi raspuns: ‘inca nu’. Eram zilele astea in bucataria pe care o impart cu un personaj la fel de interesant (va urma si povestea lui), eu gatind si el povestindu-mi cate si mai cate, pana sa-i vina randul la gatit. Despre scoala, despre proiecte, despre acasa a lui, despre acasa a mea, despre internshipl lui, despre colectarea selectiva si ce multe pungi de PMD avem acum, despre vacanta, despre cuptorul cu microunde, despre…vecinii mei de la parter. Joshua, personajul la fel de interesant despre care va vorbesc, e si mai intrigat decat restul lumii:

‘Astia doi sunt impreuna?’

‘ Nu, iti spun eu sigur ca nu sunt.’

‘Dar tu ai vazut? Isi fac cumparaturile impreuna, gatesc impreuna. Si ai auzit cum a zis atunci…au venit parintii ei sa ii viziteze. Nu stiu, dar prea fac totul impreuna. Si planuiesc sa mearga la Londra inainte de Craciun. Impreuna!!!!’

‘Nu sunt impreuna, dar normal ca fac totul impreuna. Sunt de la aceeasi universitate, sunt prieteni.’

Joshua nu e convins de agumentele mele si imi zice ca ii pare rau ca pleaca peste trei saptamani si nu apuca sa vada deznodamantul. Dar poate se intampla ceva pana plec eu, intr-o luna, zice.  Si daca nu, ii zic, o sa le lasam bilet sa ne anunte si pe noi  in caz ca se intampla, totusi, ceva, sa nu stam asa, cu grija.

 Aseara, el a batut la usa ei si i-a zis chestii multe, de neinteles. Ea a urlat ceva, la fel de ‘de neinteles’ si a urmat o clipa dureroasa de tacere. O clipa in care el era inca in fata usii ei, iar ea inca nu deschidea. Apoi slapii lui s-au auzit incet, lipaind pe gresie in drum spre camera lui. Dintr-o data, se aude cheia rasucindu-se in usa ei. Parca il vad cum se intoarce si nu e in stare sa-i mai zica nimic. Ea ramane in prag si il intreaba, senina: ‘Sex?’ El zambeste, fericit: ‘Sex. Yeah!’

Poate daca el nu ar fi asa gagautza si ea nu ar avea ochii sticlosi, nasul ascutit si buzele subtiri, de femeie care o sa-si bata barbatul, poate atunci chiar si-a fi spus asta. Numai ca el clar e gagautza, ea clar o sa-si bata barbatul, asa ca tot ce si-au spus aseara a fost: ‘Sechs?’, ‘Sechs…Ja’.

Isi pun ceasul sa sune la aceeasi ora. Are dreptate Joshua. Prea fac totul impreuna… 

 

Omerta

As vrea sa fi gasit in mine curajul de a-i spune celei mai bune prietene, as straightforward as possible, ca ceea ce a  numit ea, de atatea ori, iubitul ei o inseala. As vrea sa fi avut curajul sa articulez, la fel cum gandeam, ‘tampitul asta nu te vrea pentru ceea ce esti, te rateaza cu gratie si tu accepti asta’. As vrea sa fi avut inima sa-i stric falsa fericire, sa o scutesc de timpul pierdut asteptand ceva ce n-a mai venit. Si cel mai mult as vrea sa nu fiu o fata spunandu-i altei fete ceva ce sigur n-ar crede.

Da, stiu ca n-ar fi crezut. Si da, stiu ca nu se face asa ceva. Nu se face. Reflexiv, da? Ca majoritatea lucrurilor pentru care nu ne asumam responsabilitatea. Ca si cum s-ar face singure. Nu se face asta e motivul pentru care nici eu nu am facut. E un fel de omerta a relatiilor si a oamenilor de pe langa ele. And we all comply.

Imi pare rau ca te-am lasat sa traiesti in cubul tau de oglinzi. Imi pare rau ca nu ti l-am spart si ca plangi acum. Imi pare rau ca nu ti-am spus primele ‘intuitii’. Pareai fericita. Si oricum…nu m-ai fi crezut niciodata.

Cum l-am cunoscut pe nenea Jacq

Stiu ca am mai scris despre  nenea Jacq, dar ieri am fost sa-l vizitez cu niste probleme arzatoare si mi le-a rezolvat, deci merita sa mai scriu inca o data cat de vesteceabuna e el. Din cauza programului incarcat cu internshipul, nu pot sa ajung la cursul de franceza pe care Artevelde da ceva bani si ma vad nevoita sa renunt dupa o luna. Nenea Jacq intelege, da un mail si se rezolva. Apoi, nu vreau sa ajung acasa, la Petrosani, in Ajunul Craciunului si il intreb daca pot sa plec mai repede, cu toate hartzoagele Erasmus gata. Da, pot, pentru ca nenea Jacq o sa faca tot posibilul sa imi iasa figura. V-am zis ca nenea Jacq e foarte, foarte  tare? Si inainte sa plec imi da o cartela Proximus, cu 5euro credit pt apeluri internationale. Pacat ca mi-am luat si eu una inainte, dar  tot e bine ca am 5euro in plus de vorbit.

Mi-am dat seama ieri, cand am plecat asa fericita din biroul lui nenea Jacq, ca nu v-am povestit episodul ‘the encounter’. In prima zi de scoala, la deschiderea festiva, stateam in fata cladirii fitzoase unde se intampla evenimentul si le asteptam pe Paula si pe Rocio. Am vazut de departe un omuletz cu parul alb si fatza de spiridus (m-am razgandit, nu mai seamana cu Mos Craciun, seamana cu un elf, ca majoritatea flamanzilor) si m-am gandit ca trebuie sa fie el. M-am emotionat toata si cand a venit drept spre mine sa ma intrebe, simplu, ‘You are…?’ m-am fastacit si am zis dupa ceva timp ‘I am….here for the MOCOMA opening’. Da, stiu ). Cateodata ma uimesc pe mine insele cat de sclipitoare pot sa fiu.

A zambit si mi-a zis ‘I know, I am the boss here (ras..el, nu eu, dar poate ar fi trebuit si eu sa rad, sa nu se simta singurul amuzat) What’s your name?’ Adica mi-a tradus din engleza in engleza, sa pricep si eu. ‘I’m Alexandra Branzan, from Romania’. Atunci mi s-a parut ca suna ca ‘Sunt Leana, din Cucuieti’.  ‘Aaaa, Romania, no wonder you’re the first who’s arrived’. De data asta am zambit a ras eu, fara sa stiu, totusi, daca e de bine sau nu ce-a zis despre Romania. Urma sa aflu ca e de bine. Romanca de anul trecut i-a dat pe spate. Si romanca de acum doi ani, la fel. Si cea de acum trei ani i-a scris lui nenea Jacq sa-l cheme la nunta ei.

Romanca de anul viitor n-o sa-l cunoasca pe nenea Jacq, pentru ca o sa iasa la pensie. MOCOMA o sa fie altfel fara el si cred ca si el o sa fie altfel fara MOCOMA. Dar poate isi gaseste un job, ca sa nu se plictiseasca. Ceva prin care sa daruiasca oamenilor. Se pricepe la asta cel mai bine. M-am razgandit iar. Seamana cu Mos Craciun…

C’est la Belgique!

(miercuri, 21 octombrie 2009)

Pe cat de mult am incercat eu sa-mi aman inceputul diminetii, snooze-uind alarma neiertat de ‘la nesfarsit’, pe atat de mult m-a amanat azi autobuzul pe care il iau ca sa ajung de la gara pana la marginea de Bruxelles unde sunt birourile Portel Novelli. (Now that’s a long sentence!) Ajung la si 25 si panoul spune ca are 10 minute intarziere.Apoi 13. Apoi 18. Apoi 20. Apoi 25. Nah, snooze-uit de inceput de dimineata! Si mai nah! Si nah! Mai vrei? Mai ia inca 3 minute! Inca 5! Si-nca 5! Ca tot iti placea tie pe snooze!

C’est la Belgique! imi spune Laurent, dupa ce ma plang ca am fost pusa pe snooze de autobuz. Imi mai spune si sa ma bucur ca dupa atatea amanari nu l-au anulat de tot, pentru ca se intampla des, cica. Si apoi imi amintesc cat asteptam la Bucuresti dupa 312, in Piata Sudului si cum nu scria niciunde cat mai intarzie sau daca mai vine. Si fac pace cu inceputul meu ofticat de dimineata, conchizand ca nu-i mai rau decat acasa si ca, de fapt, ce m-a ofticat a fost the in your face part of it all.

Am zi linistita, in care nu ma mai razboiesc cu Wordu’ sau cu tehnologia de orice fel, ba chiar alunec din cand in cand intr-o semi-adormeala. Dintr-o data, se porneste o alarma in toata cladirea, nimeni nu stie ce se intampla, toata lumea se uita agitata in stanga si in dreapta, incercand sa localizeze sursa taraboiului. Devine din ce in ce mai alerta, noi devenim din ce in ce mai ingrijoati, ne ridicam de pe scaune, ne uitam unii la altii, pana cand cineva sparge amorteala si spune ‘ok, people, everybody out‘. M-a luat o stare puternica de  11 septembrie si intr-o secunda mi-au trecut atatea lucruri prin cap, ca atunci cand s-a oprit, brusc, alarma, inca incercam sa-mi amintesc codurile cu care se deblocheaza lifturile si usile. N-a fost nevoie de ele, pana la urma. Turns out ca era o alarma speciala de securitate, pe care nici ei nu stiau ca o au.

Gata, m-am trezit de tot! Cu o ora inainte de 6 seara, in loc de 6 dimineata, ce-i drept. Dar sunt  mai treaza ca niciodata )

Harap Alb

De doua zile ploua in Gent. La inceput marunt si des, apoi din ce in ce mai tare, pana cand ratele de pe Coupure dispar (oare unde se ascund?) si apa se nelinisteste. Zilele in care ploua mi se par haotice, parca totul functioneaza alert si, despite that, nimic nu se intampla cand ar trebui sa se intample. Sau cum. Tramvaiul intarzie si cand ajunge e plin cu oamenii care, in mod normal, ar merge pe bicicleta. In mod normal. Dar daca ploua…

Intarzie si trenul si asta inseamna ca o sa intarzii si eu, pentru ca pierd autobuzul. Dar poate intarzie si autobuzul si asa, din intarzierea trenului si intarzierea autobuzului rezulta nu prea mare intarzierea mea. In Bruxelles Midi ma uit invidioasa la umbrelele copiilor care merg la scoala si ma gandesc ca n-ar strica una. Sigur de dimineata, cand au plecat, niste bunici sau mamici grijulii i-au batut la cap sa-si ia umbrela, chiar daca atunci nu ploua. Ma gandesc ca ar trebui sa fac un slalom printre gandurile astea despre mamici si bunici, pentru ca afara ploua si eu m-am trezit plouata si am toate ingredientele pentru o zi suspinacioasa. Dupa orice ma duce cu gandul acasa…

Ma picura pe fata si imi amintesc cum pronunta ‘picura’ fetele din Spania, care au mai progresat cu romana (acum stiu sa conjuge ‘a manca’). Imi vine sa zambesc. Am ras mult de cand am venit aici, de cele mai multe ori din cauza gafelor interculturale ale Paulei. Cea mai recenta e introducerea pe care si-a facut-o singura unui coleg francez din compania unde face internshipul. ‘Bonjour, je suis Paula, la nouvelle etagere! (blink blink)’ ))

Cateodata ma simt un fel de Harap-Alb care trece niste probe ca sa parcurga un drum initiatic. Sunt de atat de putin timp aici si am avut deja atatea probleme…Mici, e adevarat. De la laptopul stricat si umblatul in tot Gentul sa aflu ce are,  la pana de curent de 5 ore si aventura cu Electrabel (am injurat pe cine trebuie aici). Parca toate astea s-ar intampla cu scopul bine definit de a corecta ceva ce eu ma incapatanez sa pastrez la fel. De exemplu, cat de inexplicabil de greu imi este sa cer ajutor sau sa cer, in general. Boy, did I practise that a lot!

Petroşani-Bucureşti-Bruxelles-Gent (2,3)

La metrou la Brâncoveanu toţi berceniştii se uitau fascinaţi cum eu şi Camy ne luptăm cu monstrul meu de bagaj. Mai mult Camy decât eu, ce-i drept… Îi mulţumesc pe această cale că mi-a fost alături la greu şi că nu a plâns la aeroport, ca să nu mă facă şi pe mine să plâng. Nu ştiu cum am reuşit să mă abţin de data asta…locurile astea au ataşate, pentru mine, un plâns sine qua non. Cred că eram prea emoţionată, ca să nu zic stresată, încercând să-mi imaginez cum o să mă descurc eu când n-o să mai fie nimeni prin preajmă să mă ajute.

Întotdeauna, în situaţii de-astea, am norocul să nimeresc lângă oameni care sunt mult mai stresaţi şi emoţionaţi decât mine. Şi asta mă transformă, brusc, într-un om mult mai puternic, pentru că proximitatea îmi dă sentimentul unei oarecare responsabilităţi faţă de slăbiciunea celui de lângă mine. Am mai discutat despre asta…cum fiecare om trezeşte în tine omul complementar. Lângă mine, în avion, o fată de 18 ani, care nu mai zburase niciodată. Mergea să lucreze la Bruxelles şi era atât de stresată, încât vorbea foarte mult şi aproape mi-a povestit toată viaţa ei. Şi-a făcut o mie de cruci, la fiecare zguduitură, fiecare smucitură (şi au fost câteva), mi-a pus o mie de întrebări până am ajuns, toate de genul ce se întâmplă dacă…? şi eu ce fac dacă…? Am fost prea ocupată să o încurajez pe ea, ca să mă mai gândesc la ale mele, dar după ce am dus-o la ieşire şi m-am întors să iau trenul spre Gent, m-am văzut prima oară singură, cu tot bagajul. 24 de kg de cărat după mine, cel puţin 7 în spate, alte 2 atârnând de umăr. Mi-am luat bilet şi m-am rugat, încă o dată, ca în momentele critice, de ridicat şi urcat bagajul, să fie mulţi oameni săritori în preajmă.

N-au fost. În Gent eram aşa de ruptă de spate şi cele n scări de coborât de pe peron în pasaj m-au impresionat atât de mult, încât mi-am lăsat trollerul să ajungă at its own pace până jos. Apoi am mers la cel mai paredeîncredere taximetrist. S-a oferit să îmi pună bagajul în portbagaj, s-a aplecat, s-a opinitit şi în final m-a rugat să îl ajut să-l ridice. Cred că a şi zis ceva de genul aahh mutter după ce am reuşit să-l băgăm. În Gentbrugge m-am trezit în faţa unei case albe, la uşa căreia nu răspundea nimeni, cu 2 numere de telefon la care nu răspundea nimeni. Nu aveam unde să dorm prima noapte şi colegele din Spania au zis că mă primesc la ele. Numai că probabil au uitat  să şi fie acasă  cînd fac asta şi aşa m-am pomenit singură-cuc, pe o stradă pustie, sinistru de liniştită. Nu se auzeau decât rolele fetiţei blonde care îmi dădea târcoale şi care nu vorbea nici engleză, nici franceză. Măcar să fi auzit o voce, ceva, că tăcerea aia mormântală îmi dădea fiori.

Nici n-apuc să mă gândesc că mi se face frig şi frică, când aud la colţul străzii nişte voci ca din telenovele, vorbind repede şi agitat. Şi le văd pe fete, mă văd şi ele, se opresc din vorbit şi vin repede la mine, să mă ia în braţe. Foarte de treabă fetele din Spania..urma să văd pe pielea mea că e adevărată teoria conform căreia climatul ţării din care vii influenţează temperamentul. E foarte cald lângă oamenii din Spania. Am petrecut prima mea noapte în Belgia comentând VMA 2009, bând bere albă (deliciousssss) şi stând la poveşti cu fetele.

A doua zi aveam o febră musculară ca după orele de sport din liceu. M-au dus fetele până în centru şi de acolo până la camera mea de cămin am urcat şi coborât bagajul în şi din tramvaie de începuseră să-mi tremure mâinile, picioarele şi everything in between. Am avut timp să-mi trag sufletul rătăcindu-mă de 2 ori  şi cerând, ultima oară, indicaţii unui moşulică simpatic, cu părul alb alb, singurul locuitor al Gentului care era pe stradă la ora aia. Până şi-a scos cohelarii, până şi i-a pus, până a luat harta, până a ajuns harta în faţa ochilor lui, până a sucit-o şi răsucit-o, până m-a întrebat de unde sunt şi până mi-a făcut o introducere-argument despre limbile de origine latină şi motivul pentru care ar fi trebuit să-i vorbesc în franceză şi nu în engleză…..am avut timp să-mi trag sufletul, să mă simt uşoară, să cred că sunt ready to go, să  dea ceva cu rest între ready şi to go, să mă plictisesc, să am gânduri de ucidere prin aruncare în Coupure, să mă simt vinovată pentru ele, să plănuiesc evadarea şi recuperarea hărţii prin smulgere, să mă simt prost pentru asta, să simt, dintr-o dată, că nu mai simt absolut nimic…

În sfârşit, camera mea. Nişte neni care dădeau găuri  şi făceau praf şi gălăgie îşi cer scuze pentru ceva ce nu mai înţeleg, pentru că jumătate din propoziţie  a fost în engleză şi cealaltă jumătate în Dutch. Deschid uşa, trag bagajele înăuntru, răsuflu uşurată şi mă întorc. Arăta fix ca în pozele de pe net, doar că de n ori mai prăfuită, murdară, cu tencuiala căzută, rece, neprimitoare. Deci pentru asta îşi cereau scuze. M-a lovit un plâns de-ăla cu sughiţuri, mă învârteam prin cameră şi  nu mă mai puteam linişti. I-am făcut un SWOT mental, am plâns pentu toate weaknesses şi threats şi nu m-am putut opri nici când am ajuns la strenghts şi oppotunities. Waaaa, am fier de călcat, ce bine că nu mai trebuie să îmi cumpăr eu unul şi nici să umblu şifonată prin lume, ce bine, ce bine ((

După ce am plâns o cantitate de lacrimi cu care aş fi putut spăla pe jos, m-am schimbat şi am ieşit în micul, vechiul, îl iubescul Gent să  cumpăr produse de curăţat. Am făcut curăţenie frenetic până noaptea, târziu, după care am despachetat şi-am dormit dusă. Credeam că o să fie nevoie de-o macara să mă ridice din pat de dimineaţă, dar foamea a fost un imbold destul de puternic.

Aşa se încheie trilogia mea plină de peripeţii. Cu întârziere postată, pentru că n-am avut laptop aproape o săptămână. Dar, despre asta, într-o altă poveste.

Petroşani-Bucureşti-Bruxelles-Gent (1)

Partea 1 – Petroşani-Bucureşti

‘Banii sunt la voi, da?’, întreb eu în maşină, cu un picior deja pe tărâmul gării mici din Petro. Mama şi tata Brânzan schimbă repede priviri de copii care şi-au uitat tema acasă and the next thing I know, sunt la coadă să-mi iau bilet spre Bucureşti, iar tata Brânzan face drumul înapoi spre casă, să ia euroii, ca să aibă fata cu ce-şi plăti la aeroport kilogramele în plus pe care le are bagajul ei. Dar, să nu anticipăm. Mama Brânzan se uită la ceas, ascultă roboţica ce anunţă trenul spre Bucureşti, se mai uită la ceas, la parcarea de unde tocmai a plecat tati, iar la ceas, iar la parcare. Eu,  la rând, în spatele unui nene frăgezit, emanând ţuică prin toţi porii.

Nenea, către tanti de la ghişeu: ‘Şi asta..adică…io sunt la vagonul 6?’Tanti:’Nu, la 7. Şşşaaaapteee.’ Nenea: ‘Şşşşşaaaasssee?’ Tanti:’Şşşşş…..aaaaa….pteeee!!!’ Nenea: ‘Da, doamnă, înţeleg…şşşş….aaa…seeee’ Eu mă simt deja ca-n filmele cu proşti, întârziată la gară din cauza bagajului făcut şi desfăcut pe ultima sută de cm, fără bani, cu trenul anunţat, cu încă un tren sosit în gară din direcţia opusă, ceea ce înseamnă că a fost barieră, ceea ce înseamnă că tata Brânzan mai întârzie ceva, ceaa ce înseamnă că… ‘şase, doamnă, mă duc la şase?’ M-am interpus nervoasă între dilema lu’ nenea şi zelul lu’ tanti, care n-o lăsa să-l trimită naiba la vagonul şase, dacă lui la şase îi plăcea, să se mai certe acolo cu altcineva pe locuri, nu aici, în faţa şansei mele de a-mi cumpăra biletul pentru trenul spre Bucureşti, spre avionul spre Bruxelles, spre iar trenul spre Gent.

Şi vine trenul. Şi se urcă lumea. Eu sunt în stand-by, mă uit când la tren, când la mama, care se uită disperată spre parcare, nu vede nimic, se uită iar la mine, eu mă uit iar la tren şi îmi vine în minte vocea enervant de calmă a gps-ului când spune ‘reconfigurarea traseului’. Aşa… reconfigurarea traseului. Schimb biletul, plec la noapte, o sun pe Camy, mergem direct la aeroport. Hai că am timp. Hai că se poate şi aşa. Ce naşpa o să fie. Da’ mai contează? O să plece trenul. Imediat pleacă. Mă uit la naş, se uită la mine, se uită la mama…desenam deja o linie imaginară între mine, mama şi parcare, încât toată suflarea gării mici din Petro putea să-şi imagineze scenariul. Şi cred că deja şi-l imagina, pentru că la un moment dat toată lumea care se aşezase liniştită în tren începe să se agite, toţi se uită pe geam, spre parcare, de unde apare tata Brânzan, abia respirând, cu un ditamai trollerul în braţe. Mama B., la mijlocul distanţei dintre mine şi tata B.: ‘Urcă-te, urcă-te! Marius, vagonul 2, vagonul 2′. Tata B: ‘Careee?’ Mama: ‘Ddddooooiiii’ M-ar pufni râsul şi aş zice ‘şşşşaaaaseee, da, şaaaassseee’, dacă nu aş fi prea ocupată să fac un şpagat aproape vertical, că lipseşte o bucată bună de peron în dreptul uşii şi trebuie să ridic piciorul nemilos de mult ca să ajung la treaptă. Tata Brânzan îmi dă banii şi aruncă trollerul în tren. Toată gara respiră liniştită.  Eu nu pot nici să-l mişc de pe loc. Nici să-l trag. Paranteză: dacă vreţi să ştiţi câte kg are bestia mea de bagaj, rezolvaţi problema formulată în stilul Andreescu: câte kg are bagajul lui Brânzan, având în vedere că este inversul numărului ce reprezintă greutatea lui Brânzan? Închid paranteza.

Tata Brânzan are un schimb scurt de replici cu naşul care încă stătea pe peron. ‘Am timp să mă urc? Are bagaj greu’. ‘Nu’ Şi se urcă. Îmi mişcă bagajul, prind şi eu mişcarea, coboară, trec prin vagonul de clasa 1 şi mă împotmolesc de picioarele unui nene care adormise cu ele pe culoar. Nevastă-sa începe să ţipe la el, că i-a zis ea să se adune, uite că nu are domnişoara loc să treacă, începem amândouă să-i mutăm picioarele. Tata Brânzan mă urmeşte pe geam, de afară, vede că mă aplec, crede că nu mai pot să-l duc, se urcă iar, vine să mă ajute, se trezeşte nenea, e dezorientat, nu înţelege care-i graba şi nici de ce nu-şi mai are picioarele unde credea ca le are. Pleacă trenul, coboară tata B, ajung la locul meu şi apuc să mă uit o dată înapoi. Mama B. crede că prin ochelarii de soare nu se vede că plânge. Tata B. abia mai respiră.

Vine naşul. Caut biletul în carnetul de cupoane. Nu e. Dau filă cu filă. Găsesc un bilet vechi, Bucureşti-Petroşani, dar nu biletul. Mă gândesc că mi-o fi scăpat din mână. Aş putea să îmi iau altul de la naş. Funny thing e că nu mai am niciun leu în buzunar, literally. Doi, trei, maxim şasă:P. Şi caut biletul. Scot carnet, agendă. Răsfoiesc. Nimic. Scot tot ce am în buzunarul xxl al genţii şi mai xxl. Îl găsesc fix când ajunge naşul la mine. Respir, că rămăsesem în urmă cu asta şi pun capul în palme. Destule aventuri pentru astăzi. Mai las şi pentru mâine.

(Va urma)

Cazul Dolănescu, concluzia Brânzan

Eu nu m-am uitat la TV de ceva timp, e adevărat. Da’ parcă, totuşi, îmi amintesc vag că Happy Hour era o emisiune colorată, cu un decor fain şi-un Măruţă care făcea mişto în stilul ăla al lui (pe care nu-l discutăm aici) , o emisiune în care venea lumea şi mai povestea una, alta, mai cânta live şi faze. Ieri îl văd pe Măruţă cu o faţă serioasă şi ofticată, spunându-mi că nimic nu e mai bun ca Happy Hour de azi decât Happy Hour de mâine. Da’ ce ţi-e, mamă, te certaşi cu Andra? Îşi dă seama şi el că nu e deloc convingător cu fraza asta şi-mi spune de ce trebuie neapărat să mă uit şi mâine. Pentru că mâine vine IAR în emisiune Dragoş Dolănescu şi voi afla şi mai multe detalii cât se poate de interesante despre averea găsită în casa maestrului Dolănescu. Mai mult, alţi oameni importanţi din viaţa artistului vin să îmi spună dacă e adevărat că Dolănescu avea în casă o sută de mii de euro în fişicuri, ascunse sub saltea. Toate acestea, mâine, la Happy Hour!!!

Say what??? Chiar atât de mult timp nu m-am uitat la TV? Nu-i era de ajuns MediaPro-ului Acasă pentru telenovelismele astea? Culmea, la câteva minute distanţă şi pe Acasă tot despre averea lui Dolănescu şi lupta dintre fraţii Dolănescu se vorbeşte. Aici e Ionuţ Dolănescu, aşă că mă gândesc… câte  canale aferente unui trust, atâtea scene la dispoziţie,  pe care să se desfăşoare fiecare personaj din telenovela asta mediatică. Jos pălăria, MediaPro! Să nu cumva să fi lăsat ditamai subiectul înghesuit într-o televiziune de apartament… Arată-le tu ce poţi, mârâie nervos la ei, ia-le povestea de sub bot, sfâşie-o în nşpe mii de părţi suculente şi aruncă din ea peste gard, la toate televiziunile tale. La publicaţii, nimic? Ia vezi…

Peste tot, zilele astea, scandalul Dolănescu, disecat stângaci şi penibil. Nenea Mitică, nea Ion, nea X, nea Y, vecin cu maestru’, nepot de-al artistului, prieten de pahar cu celebrul cântăreţ, spun ce-au spus toţi ceilalţi până acum, stânjeniţi în noua ipostază, de oameni care apar la TV, ca-ntr-un costum preţios, îmbrăcat forţat. Îşi caută siguranţa de sine în spatele clişeelor şi poveştilor pe care le-au tot auzit şi ei la TV zilele astea. Şi, cu ocazia asta, şi noi. Încă o dată.

Am crezut până acum că OTV-ul joacă, în contextul media româneşti, rolul zmeului din basme. Răul necesar, exemplul elocvent de ‘aşa nu’, un motiv în plus pentru televiziuni să se distingă clar ca misiune şi să le aducă aminte consumatorilor că au nevoie de mai mult decât de poveşti de cioflăit între ţaţe, cu punga de seminţe în mână şi Libertatea la subraţ. Acum cred doar că nu m-am uitat la TV de foarte mult timp. Şi cred că nici n-o să mă mai uit curând.

Septembrie, 7

Feţe de oameni încă necunoscuţi, pe care încerc să mi le pictez în minte, ca să-mi abată gândul de la toţi oamenii pe care îi cunosc. Pentru că pe ei îi las în urmă acum… Şi pentru că de dragul şi de dorul lor mi-aş putea dori să nu mai plec. Şi nu vrem asta. Oare nenea Jacq arată şi în realitate ca un Moş Crăciun? Cu părul alb şi privirea blândă? O să-i mai scape B. lui Camy crema de coşuri în wc, cum i-a scăpat-o de-atâtea ori în 106? O să gătească sâmbăta, cum găteam noi? Or better yet, o să gătească?:)) Eu ce-o să mănânc, chiar aşa? Sper că aveţi lapte bătut, ghenţilor, în caz de nu-mi-place-ceea-ce-numiţi-voi-mâncare-în-campus. Şi sper că sunteţi atât de săritori, încât o să vă înghesuiţi să mă ajutaţi să ridic cele 20 de kg de bagaj pe care mă omor să le car. Sper să fiţi şi mind readers şi să vă daţi seama că de-asta vă privesc aşa insistent şi că am nevoie disperată de ajutor, chiar dacă cel mai sigur n-o să vi-l cer. Ar fi drăguţ să nu mă-ntrebaţi în flamandă dacă am nevoie de ajutor. Ajutaţi-mă direct. Ba nu, întrebaţi-mă întâi. Ne-nţelegem noi…

Mă doare capul ca după tentativele noastre de îmbătare cu gin, din garsoniera Laurei. Nu ştim nici acum dacă ne-au reuşit. N-a rămas niciuna dintre noi cinci suficient de trează, încât să credem ce spune. O să beau multă bere belgiană? O să fiu în stare să termin o bere, adică? )  ’Hai, bea şi tu o gură de bere cu noi, mamă. Merge cu grătarul.’ Of, mami, tati… Ce gri ciudat în norii ăştia… Sunt ca eşarfa aia a ta gri, mami, din care ieşeau fire. Deşiraţi ca ea. Şi gri ca ea. Abia aştept să ajung… Era să zic ‘acasă’. Abia aştept să ajung undeva, să-mi despachetez cele 20 de kg de acasă, să le aranjez în cei şase metri pătraţi de cameră de cămin.

Dar până atunci aleg în fiecare zi ce-o să bag în bagaj. A doua zi revin asupra deciziei. Mai puţine genţi. Nu toate curelele!!! Şi ‘Călătoria Feliciei’…ştiu că n-am loc, dar trebuie să-mi iau cărţi, nu se poate. Septembrie, 7. Încă am timp pentru toate astea. Până-n septembrie 17.

Ca de septembrie, asa…

Altfel

La un atelier de scriere creativă, profu’ îşi ilustra fraza preferată (‘nu contează ce poveste ai de spus, ci felul în care o spui’), printr-un exemplu: un orb care cerşea într-un parc ţinuse ore întregi cartonul pe care era scris ‘vă rog, ajutaţi-mă’ fără să reuşească să atragă atenţia prea multor oameni. Nimeni nu se oprea să-i arunce bani în pălărie. La un moment dat, cineva se opreşte, îi ia cartonul şi scrie ‘Soarele străluceşte. Voi puteţi să-l vedeţi, eu nu.’ Toţi trecătorii citesc, zâmbesc a simpatie,  iar pălăria i se umple de bani. If I well recall, exemplul se găseşte şi în Arta de a influenţa a lui Alex Mucchielli.

Anyhow, morala este că singurul mod prin care poţi atrage atenţia asupra unui lucru care de mult nu mai atrage atenţia nimănui este să-l plasezi într-un context nou. Să trasezi alte legături. Să transmiţi alt mesaj. Să spui povestea altfel decât au spus-o ceilalţi. Mi-am amintit de exemplul profului uitându-mă aici . Aceeaşi poveste, spusă în n feluri…

Am ales nişte ‘mostre’ din 10 hilarious homeless signs (sursa ODDEE), în caz că nu clickăiţi acolo unde e portocaliu:D. Enjoy!